Toate viețile pe care nu le-am trăit, scrisă de Anuradha Roy, a apărut la editura Humanitas Fiction în 2020, în colecția coordonată de Denisa Comănescu, la doi ani după publicarea în original. Dacă ar fi să o recomand cuiva în doar câteva cuvinte și aș fi contratimp, i-aș spune că sfătuiesc să fie citită dacă nu ai ajuns încă la Maitreyi sau dacă ai reciti cartea lui Eliade, dar nu prea, dacă ai vrea să citești Dragostea nu moare, răspunsul-roman publicat de Maitreyi Devi. Toate viețile pe care nu le-am trăit reprezintă o incursiune diferită într-o relație asemănătoare și într-o viață similară cu cea a femeii care caută emanciparea (și) prin iubire în romanul lui Eliade.

Ce este foarte interesant și impresionează plăcut la Toate viețile pe care nu le-am trăit e faptul că se relatează din perspectiva copilului abandonat de femeia „fugită” de viața alături de un soț și de o familie-corset. Mîșkin, fostul copilul în cauză, își amintește la bătrânețe de plecarea mamei, rememorează fragmente de trecut care capătă acum alte înțelesuri, revede emanciparea lui Gayatri (făcută, în primul rând, de către tatăl acesteia, contrar obiceiurilor și spre dezaprobarea mamei fetei), îi trece în revistă pe toți membrii familiei – cu impresiile asupra acestora păstrate din copilărie, asociați cu sunete, culori, mirosuri de mâncare, capete de animale împăiate și atitudini de superioritate.

Rememorând viața lor împreună, Mîșkin își dă seama că Gayatri și-a dorit mereu să plece, își pune sub semnul întrebării relația cu ea și ajunge să prefere, la bătrânețe, animalele și plantele. Din perspectiva tinerei mame, obediența este păcatul capital, iar la asta se raportează amintirile lui Mîșkin – vorbim, totuși, despre o realitate subiectivă, de un timp și de un adevăr care au, la fel, pronunțate dimensiuni.

De la un punct încolo, așteptarea întoarcerii mamei este înlocuită de așteptarea scrisorilor ei. În acest timp, copilul își croiește o realitate alternativă și se inserează ca personaj potențial activ în ce citește despre viața mamei, cea care nu-l mai include, făcându-l doar un spectator distant. În vreme ce istoria mare se întâmplă altora (ascensiunea lui Hitler în Europa, de exemplu), istoriile personale sunt răvășitoare (la fel ca viața pe care o duce mama și pe care Mîșkin consideră că i-a răpit-o).

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Susține ancazaharia.ro pe Patreon și astfel te înscrii automat la concursuri periodice, cu premii în cărți. 

Facebook Comments