E greu să dai jos de pe tine corpul unui mort.

Am descoperit asta pe când aveam doisprezece ani, în timp ce sângele îmi șiroia din nas și din gură, iar chiloții îmi rămăseseră prinși în jurul gleznei. (pag. 7)

Așa începe romanul pe care vă rog astăzi să-l citiți. Malnata a apărut în colecția folio a Editurii Litera în traducerea din italiană și cu notele Dianei Calangea și este primul roman scriitoarei Beatrice Salvioni. Un prim roman extrem de puternic, cu o voce clar feministă (încet, nu vă speriați, nu e „feminism din ăla care vrea să dispară toți bărbații”, ci din acela care îndrăznește să dea femeilor trăsături precum capacitatea de a gândi pentru sine și a lua decizii independent, ba chiar de a se răzvrăti în fața abuzurilor societății patriarhale ipocrite și aberante). Iar personajul central, antieroină aflată la limita supranaturalului și care amintește de caracteristicile realismului magic, este o fetiță al cărei nume real se pierde până la un punct, lăsând loc rău-prevestitoarei porecle Malnata (adică Blestemata) în ochii unei comunități care marginalizează pe baza prejudecăților.

Acțiunea are loc în Monza anului 1935. Amenințarea războiului este fundalul pe care se înșiră celelalte amenințări: fetele nu sunt niciodată în siguranță, mai ales nu în preajma băieților și bărbaților, trebuie să fie păzite de doamne respectabile care, veți vedea, își înșeală partenerii cu ingeniozitate, cred ele; și alte nenorociri se întâmplă, doar că ele nu sunt scandaluri dacă nu se află. Prietenia ar trebui să se supună și ea unor reguli de clasă, statut, nație și etnie, tocmai de aceea se încearcă descurajarea fascinației pe care Francesca, o fată educată pe care mama tot încearcă să o „dreseze”, față de Maddalena, o fată rebelă cu părul mereu încâlcit și tuns strâmb care își dă voie singură să ia decizii pentru sine: se joacă cu băieți și fete deopotrivă, merge unde vrea și când vrea, este un justițiar convins și o apărătoare a celor nedreptățiți.

În plus, într-o lume orbită de teamă și supunere, Maddalena „știa să își poarte neascultarea pe ascuns” (pagina 150), dar știe perfect care sunt consecințele când exteriorizează ce simte și totuși se ridică în timpul orei pentru a declama ceva ce a învățat special în latină: Dux ducit Italiam in Erebo. Dux est scortum. („Ducele conduce Italia în Infern. Ducele este o târfă.”)

Fata „cuminte” care o observă pe Maddalena (Malnata) surprinde excelent diferențele dintre lumile lor:

Pe de-o parte era viața așa cum o știam, pe de alta era așa cum mi-o arăta Malnata. Iar ceea ce înainte mi se părea firesc devenea deformat, asemenea reflexiei din apa din lavoar, atunci când te speli pe față. În lumea Malnatei se făceau întreceri de zgârieturi de pisici și trebuia să-ți lingi durerea împreună cu sângele. Era o lume în care nu te puteai juca prefăcându-te că erai ceva ce nu erai și cu băieții vorbeai privindu-i drept în ochi.

Stăteam în pragul lumii ei și o scrutam nemișcată, gata să alunec înăuntru. Și abia așteptam să cad. (pag. 65-66)

Malnata este un bun prilej de reflecție asupra războiului, a totalitarismului și a fascismului, a obligativității serviciului militar, a confiscării vieții private în numele ideologiei politice și religioase, pe de o parte. Pe de altă parte, la nivel micro, romanul tratează aspecte ce țin de sexism și propune o (anti)eroină feministă prin acțiune, nu prin apartenență ideologică, dar și aspecte care se referă la relația dintre părinți și copii (deficitară când prima menstruație a fiicei este abordată necorespunzător, dar încurajatoare și dătătoare de speranță când tatăl refuză să își pedepsească fiica pentru rebeliunea de a-și forma propriile idei), precum și la cea dintre soții pe care doar „gura lumii” îi mai ține împreună:

Tata aproape că nu mai vorbea cu ea. Stăteau tăcuți și distanți asemenea unor câini bătrâni care trăiseră în aceeași curte, dar care acum se săturaseră de mirosul celuilalt. Îmi dădeam seama că erau zile în care își amintea că o iubise după cum îi întindea brațul să coboare scările sau după cum întârzia în cameră în timp ce ea își lega panglicile rochiei. (pagina 44)

Am văzut că pe Goodreads i se reproșează romanului că ar copia-o pe Elena Ferrante (Tetralogia Napolitană), însă mie nu mi s-a părut deloc așa: ideea unei prietenii între două fete foarte diferite, deși atât de bine asociată cu Ferrante, este evident „nepatentată” de aceasta, iar Beatrice Salvioni dă dovadă de un efort scriitoricesc cu roade distincte, e originală și credibilă, își construiește personajele cu atenție și implicare, se concentrează mai mult pe ele decât pe contextul social larg (spre deosebire de Ferrante, care ilustrează un Napoli în cel mai mic detaliu, aici avem frânturile necesare din Monza anului 1935), chiar dacă în Maddalena ai putea întrezări niște trăsături pe care le asociezi cu Raffaella Cerullo, iar pe educata, pretențioasa și coruptibila Francesca ai vedea-o drept un fel de Elena Greco. Dar da, simt că am găsit, odată cu Malnata, răspunsul corect la întrebarea: Ce să citesc dacă mi-a plăcut foarte mult tetralogia Elenei Ferrante?

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments