Ah, iar e 24 ianuarie, iar suntem mândri peste măsură cu faptul că s-a întâmplat să ne naștem și să trăim aici, în România, și nu în altă parte. Înțeleg că ne găsim motive să înălțăm ode trecutului, dar pentru mine e valoros să susțin prezentul: mergând la filme românești, ascultând muzică de la Aeon Blank, byron, Carla’s Dreams, bântuind Instagramul în căutare de artiști vizuali care acum își conturează un stil și o direcție, mergând la teatru, ieșind la vânătoare de performance-uri de poezie, dans și tot ce mai fac „românii noștri” când nu ne referim la ei în sens peiorativ, dezicându-ne de „Românica” și insistând că „la noi nu se întâmplă nimic”. Se întâmplă, vă rog să mă credeți – ba nu, ca de obicei, să nu mă credeți, ci să ieșiți și să căutați, să citiți, să vedeți și să descoperiți ce înseamnă concret nimicul acesta mult prea des invocat. Apoi devine treaba voastră să decideți ce vă place și nu din acest „nimic”. Eu îmi fac treaba de a vă îndemna spre 24 de scriitori români (e evident de ce azi și de ce 24), predominant prozatori, într-o listă care nu se vrea top și care este – cum altfel? – subiectivă până într-un capăt și înapoi.
Ioana Nicolaie
Mai ales dacă desconsideri literatura scrisă de femei și, prin urmare, oricât ai spune că nu ești misogin, și rolul lor (al nostru) în societate, alege un roman scris de Ioana Nicolaie și deschide la întâmplare, citește câteva pagini și fii sincer cu tine: nu îți trezește vreo amintire legată de copilărie, de părinții sau bunicii care s-au chinuit, prin lipsuri și regimuri, să își întrețină familiile? Nu te duce cu gândul la o soră pe care ai nedreptățit-o demult, când nici nu știai de ce faci răutățile pe care le făceai? Sau la o mamă ori bunică de la care ai învățat ce trebuie și ce nu și, deși poate n-au fost cele mai bune lecții primite, ți-e clar și-acum că au fost cele mai bune pe care puteau ele să le ofere? Chiar dacă în calitate de poetă nu e neapărat în zona mea de preferințe, prozatoarea Ioana Nicolaie este esențială, din punctul meu de vedere (oh, și să nu uităm și de cărțile ei pentru copii!). Până acum cred că am apucat să scriu doar despre Cartea Reghinei (aici) și despre Tot înainte (aici), dar recuperez și încerc să povestesc cât de des apuc despre ce descopăr și-mi place suficient cât să dau mai departe.
Dan Coman
Citesc Ce preferi? chiar acum, când scriu la aceste recomandări. Și-l propun în lista mea pentru că este unul dintre acei autori care reușesc să dea o aură caldă și parcă magică vieții de zi cu zi, cu tot cu deziluziile ei. Sau mai ales cu ele, în ciuda lor și totuși celebrându-le. Un autor care îți aduce aminte de fiecare dată când îl citești, cu siguranță fără să-și propună asta, să îți umpli cana cu încă o cafea. Poet chiar și atunci când scrie proză, cred că-l prefer chiar în postura asta, de prozator care se învârte într-o lume proprie fără pretenția de a fi universal și care ajunge să se refere aproape la fiecare cititor în parte, în ciuda spațiului intim, personal pe care-l evocă: vorbind despre sine și personajele sale, Dan Coman reușește să pătrundă în unele dintre cele mai ascunse cotloane ale vieții celui care-l citește.
Marin Mălaicu-Hondrari
Nici nu știu dacă-mi place mai mult ca poet ori ca prozator, cert e că de la Marin Mălaicu-Hondrari trebuie citită Apropierea – sigur ați văzut filmul Parking, inspirat de romanul anterior amintit, și țin să vă spun că acesta e încă unul dintre acele cazuri în care cartea bate filmul (deși nici adaptarea cinematografică nu-i deloc rea: păstrează senzația aia gloomy de deznădejde amestecată cu țigări, ploaie, poezie și sărăcie, dar și iubirea care consumă fizic). Și mai trebuie citit și Urmele încercării, un volum de poezie care mi-a vorbit sincer, tăios și totuși tandru despre iubirile care se termină și care încep când pare că nu mai este loc de nimic nou, când simți că te apropii de etapele vieții dedicate bilanțurilor și mai puțin acțiunii. Dacă vă simțiți obosiți și singuri, cartea asta e pentru voi, reminder că poate nu suntem chiar atât de singuri sau că e posibil să ne vedem starea de moment și altfel, prin filtrul poeziei.
Mihai Radu
Pe Mihai Radu îl citești și dacă vrei să râzi în timp ce plângi și citești ceva în care recunoști câte un apropiat (sau pe tine însuți, oh, the horror) în vreunul dintre personajele cringe pe care le construiește cu priceperea celui care se ocupă de multă vreme cu umorul. Poate că tocmai acest umor îl ajută pe el, autorul, să nu o ia razna printre ceilalți, exact așa cum îi ajută și personajele să iasă din situații limită recognoscibile, umane. Cum ar fi dialogurile ba spumos-isterice, ba dramatice din Contaminare (despre care am scris aici) și care îți arată lumea ca pe o congruență de fapte și oameni de care să te ferești sau narațiunea din Extraconjugal-ul la care titlul dă un oarecare spoiler, deși vă promit că nimic nu vă pregătește pentru ce se întâmplă acolo, de fapt (despre aceasta din urmă am scris aici).
Raluca Feher
Cu un limbaj pe care mulți l-au folosit drept argument în a ne convinge să nu citim vreo carte de Feher, deci motiv să insist eu să o facem iar și iar, Raluca Feher se remarcă printre scriitorii cu duritate și agerime rece și calculată pe care contestatarii ei o descriu drept violență. Știm, știm, femeile „trebuie” să vorbească frumos și să simtă la fel. Doar că-n cărțile Ralucăi avem oglinda necesară, ședința de terapie nesolicitată și oricum mascată: vedem ce a făcut acest „trebuie” din viețile unor personaje care s-au supus mamelor, taților, societății. Așa cum în Să nu râzi :(( am avut revelația că suferim de mici din cauza părinților care ne îngroapă într-o vină ce nu ne aparține (am scris mai multe aici), în Te iubesc, dar nu pe tine e centrală singurătatea atroce, cea de pe la 40 de ani, dar nu doar ea: centrală e și neiubirea de sine, moștenită și îndelung exersată (am scris despre carte aici).
Mihail Vakulovski
Născut în Republica Moldova și mutat de multă vreme în România, Mihail Vakulovski dă un touch distinct literaturii noastre atât prin proză, cât și prin poezie. Dacă în proză e tăios, cu glume excelente și acțiune care nu stagnează deloc, ci mizează pe o mișcare continuă (chiar și când se stă la birou, în Biblidioteca, ori în scenele „cuminți” din familie și de la școală din Tata mă citește și după moarte – eu am scris aici despre copilăria sovietică și copilăria Uniunii Sovietice din cartea lui), în poezie pare cu totul alt om: o sensibilitate emoționantă, dar vădit fondată pe un substrat tot rebel. Un fel de bad guy care își cunoaște foarte bine motivele și motivația pentru a nu mai fi doar atât, ci a-și da voie să observe lumea din jur în fragilitatea ei și pe femeia iubită cu fascinație (cel mai bine vedeți în Riduri, dar nu doar acolo). Și pe Mihail trebuie să-l (re)descoperiți și ca să vedeți câtă capacitate de creație stă într-un om care muncește full time într-o librărie, dar care își dedică puținul timp liber și traducerilor, și propriilor cărți, și descoperirii altor scriitori (pe care îi recomandă, printre altele, și în Revista GOLAN).
Alexandru Lamba
Deși mult mai cunoscut drept scriitor de SF (unde e foarte bun), cel mai nou roman al lui Alexandru Lamba m-a convins că știe într-adevăr ce face și că nu are motive să se limiteze doar la science fiction. Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte este povestea unui individ care caută bestia în toți cei din jur (multe fantezii cu moarte) și reușește, în cele din urmă, să o declanșeze pe cea din interiorul său, deși crima ajunge să fie printre cele mai mici probleme ale sale. În plus, curajul de care a dat dovadă autorul cu finalul neîndurător m-a asigurat, încă o dată, că e foarte puternic ancorat în realitatea vieții de zi cu zi, de pe o parte, dar și că nu vrea să dețină controlul absolut asupra personajelor și narațiunii sale, ci e mai fidel ideii de credibilitate: deși nemilos, totul este extrem de plauzibil. Despre cel mai nou roman al său am scris aici.
Andrei Ruse
Poate că pe Zaraza aș fi pus-o până acum pe primul loc în topul personal al preferințelor dacă m-aș fi referit la cărțile lui Andrei Ruse înainte de a apărea Cartea blestemelor, adică prima parte din seria Ultimul împărat nemuritor. Despre Cartea blestemelor am scris aici, unde am explicat pe larg ce muncă titanică de documentare și creație a făcut autorul, iar vestea excelentă este că în câteva luni apare a doua parte – pe care o aștept cu același ghem de emoție în stomac cu care așteptam poveștile bunicii demult, la gura sobei, lângă o cană cu lapte cald și-nconjurată de o droaie de pisici. Bonus: un interviu cu Andrei Ruse de acum aproape un an. Nu vă limitați la cele două titluri propuse de mine, totuși, căci Ruse este unul dintre acei scriitori rari care reușesc să se scufunde până la a se confunda cu mediul nou și divers despre care scriu în fiecare carte. O dată vorbește despre cum e să fii Dilăr pentru o zi, o dată despre ce poți să faci când afli că mai ai puțin de trăit (în Soni), o dată pune laolaltă frânturi de istorie pentru a recrea viața lui Cristian Vasile, de la ascensiune la căderea în uitare. De citit tocmai pentru că e un scriitor complex, care se adaptează și se dedică poveștii pe care vrea cu orice preț să o spună – veți simți asta citindu-l.
Bogdan Munteanu
Pentru Stai jos sau cazi, unde vorbește despre unul dintre lucrurile despre care nu vorbim – mai ales pentru că nu știm cum: viața cu o afecțiune care te face „diferit”. Dar și pentru celelalte scrieri ale lui: acolo unde umorul e un mecanism de coping eficient, folosit ca să explice, să detensioneze, să calmeze, să distragă când ceva devine excesiv sau să atragă în zonele de care altfel nu te-ai apropia. Despre Stai jos sau cazi am scris aici. Despre epilepsie și scris, fragmentare și responsabilitate față de scris și cititor puteți descoperi mai multe într-un interviu pe care l-am realizat anul trecut cu autorul Bogdan Munteanu, de citit aici.
Camelia Cavadia
Pentru că are o delicatețe cu care abordează chiar și cele mai nenorocite aspecte ale vieții de zi cu zi, cum ați văzut în Purgatoriul îngerilor, dacă l-ați citit – și despre care am scris aici, un roman despre traiul copiilor fără adăpost, exploatați în diverse scopuri și căzând victime răuvoitorilor în înfiorător de multe moduri. Aceeași sensibilitate o găsim și-n cea mai recentă carte, volumul de povestiri Sufletul lumii, o aducere-aminte necesară dacă am fost cândva legați, oricât de puțin, de poveștile bunicilor și de lumea lor magică, cu greutăți, dar și binecuvântări simple. Despre aceasta din urmă am scris, referindu-mă la nostalgia față de tot ce n-am trăit, aici.
Iulian Bocai
Pentru că romanul Constantin îți amintește atât de detaliat de primele gazde și chirii, de perioada liceului și/sau a facultății, atunci când lipsurile financiare te îndeamnă la tot felul de compromisuri – cu atât mai mult când lași un sat sau un oraș mic pentru unul foarte mare, în care te pierzi și care te pierde. Acest roman emoționant, tragic și pe alocuri amuzant despre fragilitate, efort, despre ce și cum te ține în viață redă umanul dintr-un reprezentant al categoriei pe care altfel poate o disprețuim, percepând-o mai mult ca pe un rău necesar – proprietarii care, mânați de nevoie, te lasă în casele, poate și-n viețile lor. Despre Constantin poți citi mai multe aici.
Andrei Dósa
Îmi plăcea tare mult ca poet, iar Multă forță și un dram de gingășie a fost surpriza din proză: Andrei Dósa a scris un roman de inspirație autobiografică în care prietenia se metamorfozează influențată de mediu, vârste și interese, iubirea trece și ea de la adolescentin și inocent la căsnicie și provocările aferente, iar un unghi extrem de important este cel din care privim mândria națională și/sau etnică păguboasă ori sănătoasă. Despre Multă forță și un dram de gingășie am scris aici. Încă nu am citit Ierbar, dar îl țin aproape – la fel cum recomand să faceți și cu traducerile lui Andrei Dósa, un mare bine făcut culturii noastre, la fel ca-n propriile cărți (veți înțelege asta pe deplin citindu-l cât mai complet).
Radu Găvan
Pentru că mă intrigă întunecimea care poate fi redată în artă și cultură, pentru a contrabalansa lumina superficială ce vine pe filieră religioasă, caut cărți scrise în registre care să mă apropie de zona asta interesantă și fascinantă pentru mine. Radu Găvan e unul dintre scriitorii mei dark preferați din România, știu asta de la primele interacțiuni cu cărțile sale: Exorcizat, Diavoli fragili, Isus din întuneric. Dacă vă sunt familiari Flavius Ardelean ori Cristina Nemerovschi, sunt șanse mari să-l comparați pe Găvan cu ei, măcar în câteva privințe. Ce trebuie să ținem minte când ne copleșește „satanismul” din romanele lui? Că-n toate pun o lumină, candoare, fragilitate și bunătate cum cred că n-ați văzut de multă vreme prin biserici ori în discursuri despre iubirea de aproape. Despre cel mai nou roman al său, Isus din întuneric, am scris la apariție aici. Și poate vă bucură și un interviu în care Radu Găvan spune cum cinismul lui se naște din dezamăgire.
Oana Cătălina Ninu
În această listă a mea e puțină poezie, dar cea existentă e foarte bună. Desigur, după criteriile mele. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care o avem aici pe autoarea volumelor Mandala și stările intense. Oana Cătălina Ninu e o prezență mai degrabă discretă în peisajul literar de cancan, cum le zic eu postărilor nesfârșite și băgărilor în seamă de tot felul, dar e extrem de implicată în zona care contează: face poezie din viața de zi cu zi, imprimă poemelor sale o voce feminină puternică și aparte, garantez că o veți recunoaște după doar câteva pagini. E intensă (ei bine, se înțelege și după titlul volumului de mai sus), e concentrată și cumva dură, iar pe parcurs m-am surprins gândindu-mă la ea de câteva ori ca la o sticluță cu otravă: puternică, poate nedetectabilă, dar cu siguranță de efect pentru totdeauna. Ceea ce face și din poezia de la noi, alături de alte poete pe care, trișând un pic, le includ aici: Miruna Vlada, Gabriela Feceoru, Svetlana Cârstean.
Lavinia Braniște
Ca să îți demonstreze că monotonia existenței tale li se întâmplă și altora, în moduri comparabile. Și să vezi că greșelile pe care le faci când nu știi mai bine sunt recuperabile și reparabile, așa cum descoperi dacă citești Mă găsești când vrei, un roman despre nașterea și moartea unei relații anevoioase, care dă de la început senzația că „nu e ce trebuie”, dar fără ca protagonista să poată identifica exact problemele. Le va putea numi pe parcurs, odată cu tine, cititorul. Și cu mine, că scriu curând despre ea. Despre un roman anterior în care autoarea ilustrează excelent ruptura socială dintre genuri și generații, Sonia ridică mâna, am scris aici.
Diana Bădica
Am admirat-o ca poetă după ce am citit enșpe mii de dimineți, un volum publicat la CDPL în 2014. Am regăsit-o cu bucurie în Părinți, romanul în care Ioana Negrilă, personajul central, trăiește cu senzația acută că este invizibilă pentru părinții ei, prea ocupați să se descurce în viață cu provocările de după nașterea fratelui ei, apărut pe lume după evenimentele de la Cernobîl. Dincolo de concretul din spatele acțiunii, am rămas de-aici cu certitudinea că am întâlnit o carte despre viața adulților „defecți” cu care m-am identificat, pe rând, de multe ori. Am scris despre Părinți aici.
Flavius Ardelean
Nu știu să avem în România un scriitor mai bun, mai productiv și cu mai multă imaginație în zona dark de horror decât Flavius Ardelean. Fie că ne referim la Acluofobia, la Îmblânzitorul apelor sau de ciclul Miasma (am scris aici), cu niște lumi imaginate incredibil de detaliate, fie că mergem în zona de literatură pentru copii (unde a surprins cu Mecanopolis și Bezna, despre care am povestit aici), este unul dintre autorii ale căror cărți nu lipsesc din casa mea și de pe raftul pe care adun una-alta pentru eventualitatea în care voi avea vreodată urmași. Mi se pare mie că e un scriitor care poate să lucreze cu imaginația unui copil și să-l determine să manifeste tot mai mult interes spre arii diverse ale cunoașterii. Și cu siguranță îi poate remodela creativitatea înnăscută pentru a face ceva și mai uimitor cu ea. Ce e important de subliniat? Că m-am bucurat de cărțile pentru juniori fără să simt vreo clipă că sunt prea „ușoare” pentru mine, adultul important. M-a făcut la loc copil în doar câteva pagini… cu aceeași ușurință cu care devii unul dintre monștri când citești celelalte cărți. Poate e lămuritor și un interviu cu autorul, l-am publicat aici.
Anca Zaharia & Cristina Vremeș la lansarea de la Librăria Humanitas Brașov a cărții „Trilogia sexului rătăcitor”. Foto: Mihail Vakulovski
Cristina Vremeș
Pentru Trilogia sexului rătăcitor, care m-a lovit cu o asemenea forță, încât mi-aduc aminte precis unde eram când am citit-o, ce drumuri am făcut și unde, trenurile de la Brașov la București, metroul luat seara târziu de la redacție de la Dilema către casa de-atunci, în spate la Colțea. Cred că asociez romanul și cu transformările mele de-atunci, cu maturizarea căutată, cu revolta la o vârstă care numai la adolescență nu putea duce cu gândul. La fel ca personajele Cristinei Vremeș, mi-am spus atunci, pentru că și ele sunt etern rătăcitoare din cauza (ori poate datorită?) sexului lor, victime, agresate și discriminate, supraviețuitoare dincolo de orice, dar ale căror semne se transmit mai departe, din generație în generație, purtând „vina” de a fi femeie ca pe o cicatrice dată mai departe, la naștere, următoarei femei din familie. Am scris despre carte într-un articol mai laborios, căruia i-am spus „Trei cărți necesare despre femeia ultimului secol în România”, de citit aici.
Dan Alexe
Că sigur te ajută să reînveți limba română, ba chiar să-ți mai oferi (singur sau ajutat) câteva explicații despre locurile de unde ne vin cuvintele, de modificările pe care le suferă ele înainte să devină „ale noastre” și să tragem de ele ca de o moștenire de la sfinții daci. Că a venit vorba, eu zic că Dacopatia și alte rătăciri românești e musai de citit ca să ni se mai tempereze zvâcnirile atotputernice pe aceste plaiuri și pe planetă. Cea mai recentă carte, de care mă apuc curând și pe care n-am apucat decât să o răsfoiesc, este Babel. La început a fost Cuvântul, care mă aștept să fie exact ce spune autorul pe coperta a patra: „o inițiere ludică în știința lingvisticii”. Mi-ar fi plăcut să-l am profesor la Litere pe Dan Alexe, sunt sigură că m-ar fi enervat, dar și că acum aș ști mai multe decât știu și decât încerc să învăț constant. Scriu curând despre cartea nouă.
Mircea Cărtărescu
Eu sunt în acea tabără cu oameni care nu se supără pentru recunoașterea de care are parte Mircea Cărtărescu (mai ales) pe plan internațional, ci dimpotrivă. Din punctul meu de vedere, merită toată atenția și chiar ceva în plus la capitolul recunoaștere chiar dacă până acum ar fi produs numai Orbitor-ul. Ca să nu mai vorbim despre Solenoid sau Theodoros, pe care le încadrez cu entuziasm la aceeași categorie. Dacă Mircea Cărtărescu poetul nu scrie pentru mine, prozatorul compensează și dă narațiunii o aură magică din care niciodată nu lipsește poezia, întâlnită în construcțiile întotdeauna detaliate ca niște ornamente, fascinante și care totodată intimidează. Mie așa mi se întâmplă, dar nu îndeajuns ca să mă îndepărtez. Ci dimpotrivă: romanele lui exercită o forță de atracție căreia nu pot și nu vreau să-i rezist pentru că onorează într-un mod unic limba asta pe care o cunoaștem prea puțin și pe care, citindu-l pe Mircea Cărtărescu, poate ajungem să o cunoaștem măcar cât să ne trimită o dată la DEX. Măcar atât și tot n-ar fi rău! Mai treceți pe aici, că în curând cred că reușesc să scriu câteva idei și după ce citesc Theodoros.
Andrei Manolescu
După vreme îndelungată petrecută scriind articole în Dilema veche (sigur știți rubrica „Libertatea de impresie”), Andrei Manolescu a debutat în colecția de scriitori români contemporani de la Humanitas cu Cazul scriitorului dispărut, un puzzle detectivistic despre care am scris aici. Un cadou frumos pentru iubitorii de literatură, o frescă social-politică făcută cu atenție și umor și care te va prinde mai ales dacă ai citit vreodată cu plăcere o Agatha Christie, o Rodica Ojog-Brașoveanu, un Leonida Neamțu. Aici avem mize contemporane, o altă față a Uniunii Scriitorilor din România, străini care își bagă nasul în treburile autohtone, precum și prilejuri de filosofare asupra eternului nature over nurture sau viceversa.
Bogdan Coșa
Mai ales pentru Cât de aproape sunt ploile reci (aflați ce-am de zis despre ea aici), deși cred că acum e citit așa cum merită și datorită articolului din DOR 45: „Înapoi în Codlea, unde am cunoscut frica”. În lumea brută și colțuroasă din roman, acolo unde rareori se întâmplă ceva spectaculos – mereu de rău, mereu o nenorocire -, doar pe alocuri intervine blândețea naratorială, ca un licăr de speranță și compasiune care, până să fie remarcat, dispare pentru totdeauna. Nenorocirile vin brusc și sunt anunțate pe un rând sau două, în vreme ce restul narațiunii curge molcom și oferă contextul care permite dezastrelor să se abată asupra unora și parcă niciodată a altora.
Daniela Rațiu
Pentru că de curând am citit și i-am dat 5 stele pe Goodreads pentru Ultimul an cu Ceaușescu, ceea ce m-a făcut să caut și Cinci luni care au salvat România. Foarte ușor sesizabilă pregătirea de jurnalist a autoarei, care în cartea pe care am citit-o eu vede o țară așa cum eu n-am prins, dar despre care am citit astfel doar fragmentat, pe alocuri. Daniela Rațiu reușește o lucrare cu valoare deopotrivă istorică și literară: rememorează anul de dinaintea morții familiei Ceaușescu și o face atât obiectiv, relatând lipsuri și binecunoscutele cozi, foamea, frigul, granițele inaccesibile majorității, cât și subiectiv, povestind despre o familie cu trei copii care își duce traiul greu în Timișoara și care se trezește cu noaptea în cap ca să țină loc la coadă și mătușii de la București, venită să prindă niște carne, dar ale căror inimi pulsează pe ritmurile incerte ale revoluției incipiente. Tot aici, pe ancazaharia.ro, scriu curând despre Ultimul an cu Ceaușescu.
Iulia Șchiopu
Deși o cunoaștem bine ca pictoriță, după Sacoșa cu stele mi-a rămas undeva gândul că aceasta nu poate fi singura carte a Iuliei Șchiopu și că aceasta se pricepe la scris cel puțin la fel de bine ca la pictat. Nu seamănă cu nimic de la noi, eu insist admirativ că e din altă lume ce face ea deoarece pare că ne-ar fi învățat limba pentru a transmite modul ei de a vedea viața, dar fără a fi asimilat construcțiile pe care le folosim noi, clișeic și sărac, pentru a reda lumea și a ne-o povesti unul altuia, iar unicitatea asta o veți admira dublu în Sacoșa cu stele: și pictorița, și scriitoarea Iulia Șchiopu sunt la apogeu. Despre cartea ei am scris aici.
Noul meu colț de citit.
Eu nu sunt deloc mândră că-s româncă: nici nu mă bucură, nici nu mă încurcă. Și nici nu țin ca această listă cu 24 de scriitori să fie considerată un top. Poate fi cel mult un top personal, deci profund subiectiv, inegal, mai ales că ne referim la ficțiune, la beletristică și poezie. Măcar nu e non-ficțiune, unde să vorbim despre date precise, cu argumente obiective. Deci poate puteți să mă credeți pe cuvânt. Totuși, sunt mândră că încerc să cunosc realitatea din jurul meu și că o fac, cât și cum pot, și intrând periodic în librărie, plătind prețul pentru câteva cărți scrise de oameni de la noi, reali și vii. Sper că reușesc, nu doar aici și acum, să vă îndemn să faceți la fel. Sau mai bine și mai mult decât mine.
Leave a Reply