Dacă ți-e dor să citești despre o lume în care magia arhaicului rural se împletește natural și cu atracțiile contemporane, spiritele și zânele credințelor strămoșilor noștri cu supa de cocoș a străbunicii și meciurile de fotbal ale microbiștilor de mici cu muzicile alternative și tentațiile moderne, atunci Micile plăceri ale morții este pentru tine.

Micile plăceri ale morții este primul roman al lui Goran Mrakić și a apărut în 2022 în colecția N’Autor a editurii Nemira. Deși atmosfera generală a romanului este una mai degrabă degajată, de umor exploatat pe toate părțile, cu trolling fin sau mai texturat, există aproape în permanență și seriozitatea apăsării suferinței secundare a unei copilării cu lipsuri pe linie de familie, nu doar la generațiile actuale. Goran Mrakić face cu cititorul captivat ce face văcarul Laka prin povestirile sale („Nu este acesta, până la urmă, rolul poveștilor, de a te decupla pentru câteva momente din plictiseala cotidiană și a te transpune, prin căi nebănuite, în alte tărâmuri fascinante și ispititoare?”, pagina 97) și ne poartă prin istoria personală care se suprapune, pe alocuri, cu istoria vieții în comunism, dar și cu tranziții dintre cele mai diverse („Filmele occidentale și muzica rock au creat primele fisuri culturale în blocul socialist”, pagina 114).

Eu am descoperit că merge citit cu „Anima” celor de la byron pe fundal pentru că întreaga narațiune constituie deopotrivă o recuperare a trecutului, menținând un contact constant cu strămoșii prin poveștile celor care mai sunt în viață și le duc mai departe (aurul lui Attila, Žiuko și viața în America), invocând o bogăție care vine din comuniunea cu împrejurimile și predecesorii („Și cu cât îndrăgesc mai mult câmpia asta a noastră blagorodnică, cu atât mă simt mai bogat în fiecare zi, fără să posed, de fapt, nimic”, pagina 193). Și nu doar atât:

Mă frământă un gând: există atâtea povești care vor rămâne nespuse sau uitate și atâtea vise care vor fi îngropate odată cu scheletele (ne)fericiților plimbați cu dricul tras de cai, ce își dorm în fiecare seară somnul lângă cimitirul sârbesc de la marginea satului. Simt nevoia să fac ceva pentru toți acei oameni uitați în ulițele subterane cu numele, poreclele, înjurăturile, cântecele, gândurile lor, înghițite și risipite de vânturile nepăsătoare pentru care eternitatea nu are nicio noimă, fiindcă ele vin de niciunde și pleacă spre nicăieri. Aidoma nouă, la o adică. (pag. 191-192)

Micile plăceri ale morții ar putea fi, la fel de bine, despre micile-mari bucurii ale vieții și, în cele din urmă, despre viața necenzurată și onestă față de sine, implicând îndrăgostire, dar și practică patriotică, petreceri punk date pe ascuns în sat, persoane care gafează prin episoade de rasism de care nu sunt neapărat conștiente, conviețuirea anarhismului cu pacifismul, inechitatea și favorurile cumpărate într-o țară din care se fuge constant. Cum spune preotul de la pagina 303: plângând după mort, ne plângem pe noi înșine și soarta implacabilă care ne așteaptă.

Eu credeam că doar la mine-n sat a existat cândva o Leana cu cămașa ruptă, alergată de bărbat cu toporul prin vecini… dar am descoperit-o șocant de asemănător și în romanul lui Goran Mrakić. La fel, aveam impresia că doar în copilăria mea au existat haine puse pe un scaun lângă pat, în timp ce încăperea se răcea odată cu teracota, iar bețivii satului ajutau afară la tăierea porcului. Dar și această imagine mi-e bine cunoscută. Cumva, Micile plăceri ale morții mi-a alinat dorul de bunicii pe care nu-i mai am în viață, dar și de alte rude, mai îndepărtate, pe care le-am cunoscut mai mult prin poveștile celorlalți, și chiar de vecini din sat, de multă vreme morți, la care nu mă mai gândisem de peste 20 de ani înainte de a citi romanul de debut semnat de Goran Mrakić. Am avut noroc, recunosc, că m-am mutat la Oradea de ceva mai mult de jumătate de an, așa am putut să înțeleg mai ușor regionalismele care abundă pe alocuri (croafne, văiling, pirchițe, pipărci, sarme, părădaise, țâmpi, ciripa, cotarcă, goști, șmag), dar nu-l fac dificil de parcurs, ci dimpotrivă, invocă o lume pe care o înțelegi profund, fie că ai avut acces la ea, fie că ți-a marcat copilăria una asemănătoare, la vreo 600 km est de cea din roman.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici. 

Facebook Comments