Am cont pe Goodreads din 2013. A fost un miracol când l-am descoperit, m-a salvat de la a scrie în agende, caiete, carnete şi carneţele tot ce citeam, aşa cum am făcut mult timp. Acolo am descoperit titluri noi, autori în vogă în Statele Unite şi care-au ajuns în rândurile cititorilor din România cu traduceri abia la câţiva ani după aceea, acolo am primit sugestii de lectură de la prieteni de încredere. La fel, Instagramul a fost o binecuvântare pentru mine mai ales după ce i-am descoperit latura aducătoare de fericire oricărui cititor, pe cea de #bookstagram. Curând însă, dincolo de toate bucuriile pe care mi le-au adus cele două, am început să adun în minte nemulţumiri – sau măcar nişte dovezi ale inutilităţii unor demersuri. Cel puţin pentru mine, desigur, că de aia are acest articol etichetă de „opinie” în subsol.

Aşadar, pentru că dintr-un fel de telenovelă la care mă uit recent (Jane the Virgin) mi-am dat seama că sunt şi eu omul care face liste, îmi înşir şi argumentez motivele de care vorbeam mai sus, după cum urmează:

  • Însăşi ideea de provocare – trezeşte în mine demonul care a făcut ca niciodată în viaţă să nu reacţionez la puerilul „N-ai curaj/tupeu să…”. Exact, nu am, nu vreau să am, mă bucur că nu-ţi merge încercarea asta de a face psihologie inversă cu mine. Nu mă provoca să citesc ceva doar de dragul cuvântului care îţi lasă impresia că scoţi ce-i mai îndrăzneţ din tine şi din ceilalţi.
  • Auto-proclamarea unui guru care dă semnalul şi direcţia şi care, se presupune, reprezintă apoi întreaga mişcare – cineva care, la fel ca pe #bookstagram, decide că nu e destul să citească, ci că trebuie să-i convingă şi pe alţii să facă la fel. Nobil, de altfel, dar eu pe asta dau vina atunci când remarc lipsa de creativitate în provocările de tipul: „citeşte ceva cu coperta turcoaz” sau „ceva cu sirenă pe copertă” sau „ceva cu cuvântul măr în titlul unui capitol din prima jumătate”. Pentru că nu ştiu, mă întreb: oare chiar aşa ajung să se sedimenteze informaţiile?
  • Limitarea genurilor şi subgenurilor – pe care am analizat-o o vreme, descoperind că poliţistele şi cele de dragoste predomină, că provocările de a citi poezie apar sporadic şi în grupuri mai mici, probabil bucurându-se (întristându-se?) de mai puţină popularitate, la fel ca teatrul, aş zice eu. Vrem să îi provocăm pe ceilalţi să citească, dar o facem adresându-ne tot celor care au aproape o dependenţă (slăbiciune?) faţă de Agatha Christie şi-atât, de exemplu.
  • Lipsa diversităţii autorilor şi culturilor pe care le reprezintă aceştia – pentru că tot mai rar am văzut ceva specific, precis şi ofertant şi poate ofertant cultural: n-am văzut niciodată (în România şi la românii care participă la provocările de citit internaţionale) „haideţi să citim poeţi azeri luna asta şi să ne bucurăm şi de nişte context social pentru cărţile lor” sau „hai să descoperim în viitorul apropiat nişte scriitori de teatru chinezi care să fie mai puţin cunoscuţi pe plan internaţional”.
  • Presiunea de a termina ceva ce e posibil să nu-ţi placă – sau, în orice caz, ceva care îţi displace într-un moment al vieţii când te-ai angajat să termini cartea aia uriaşă  care uite că nu merge deloc. Dar dacă o dai deoparte laşi grupul la greu şi ţie probabil îţi intră în cap câteva păreri proaste despre tine (în raport cu ei, cu promisiunile de care nu te ţii, cu cât de greşit trebuie să fii pentru că numai tu eşti tentat să renunţi când ceilalţi par să se bucure de ceea ce ţie îţi pare o corvoadă. În plus, mai există şi presiunea şi tentaţia de-a te preface că ai terminat doar ca să te conformezi şi să te salvezi în ochii celorlalţi – şi ştim că să simulezi nu-i drept nici când e vorba de citit.
  • Disciplina cerută – or eu ştiu despre mine şi cam toţi cunoscuţii care citesc faptul că facem liste cu ce să citim doar ca să ne treacă timpul, nu ca să ne ţinem de ele cu adevărat. Eu nu pot să ştiu ce voi citi mâine nici dacă termin ceva în noaptea asta şi-mi aduc deja o rezervă pe noptieră.

Poate că mă trezesc alt om în urma romanului de astă-noapte sau poate că poezia aia obscură, pe care nici nu credeam iniţial că o pot duce până la capăt, m-a făcut să vreau să-mi petrec ziua următoare căutând şi alte titluri ale aceluiaşi autor. Poate că dintr-un Kerouac ajung la toată generaţia Beat şi de la editura care a publicat-o pe Gatwood mai vreau alte cinci titluri, că mi-am dat seama că mi-ar plăcea şi Neil Hilborn, iar de-acolo ajung la editurile mai noi din România care le seamănă, la poeţii încă nepublicaţi, dar cu succes pe net. Poate că-n minte ne sunt clare nişte aspecte, dar în exterior nu lăsăm să se vadă decât că avem mereu câteva cărţi şi o agendă în geantă. Sau dimpotrivă: poate că suntem nenorociri bipede cu liste perfect de titluri complexe, într-un perfect sincron multicultural şi echilibru cu lumea din jur la noi în cap. Dar să aştepţi provocările internetului ca să ştii ce să citeşti în continuare mi se pare exact situaţia care mă făcea să aştept cu nerăbdare terminarea şcolii: să mai citesc, la naiba, şi ceva din ce am eu chef, nu din ce mi se cere, spune, impune, propune!

Dacă vrei să susţii apariţia periodică a părerilor sincere despre ce citesc,
o poţi face printr-o donaţie lunară pe Patreon.

Fotografie creată de Steve Johnson, de la Pexels

Facebook Comments