Deborah Levy a început să mă intrige de curând, odată ce i-am citit Înotând spre casă (despre care am scris aici), și-așa am ajuns să comand și Lapte fierbinte, cartea care a apărut la editura Litera înaintea celei pe care eu am citit-o prima. Și mă bucur că le-am descoperit în această ordine, cred că am înțeles-o mai bine pe autoare astfel și sunt convinsă că, dacă începeam cu Lapte fierbinte, n-aș mai fi acordat niciodată o șansă scriitoarei pentru că probabil nu i-aș fi înțeles atât de bine universul și creația bazată pe o deznădejde și o dezorientare continue, care atacă în valuri și apar să sufoce cititorul, puțin câte puțin, până la acaparare.
Două femei, mamă și fiică, ajung în Spania venind din Anglia; mama este bolnavă, iar Sophie acționează ca niște picioare ale mamei, ca niște extensii, dar și ca o asistentă (medicală și personală), greșind mereu tipul de apă pe care îl cere mama însetată. Orice s-ar întâmpla, atmosfera cărții e apăsătoare, se transmite neliniștea pe care o simte Sophie chiar și atunci când se află într-un context prietenos, pentru că ea dă dovadă de același spleen ca al fetei din Înotând spre casă, există acolo și aici o nepotrivire cu o lume cu al cărei ritm nu se sincronizează niciodată fata singură, debusolată.
La fel este și în cazul relației cu timpul, care e ambiguă, și cea cu sinele, deci și cu ceilalți – raportarea primară este la mama al cărei ajutor esențial îl reprezintă Sophie, dar și pe ea simte că o dezamăgește, la fel ca pe restul, din cauza nemulțumirii de sine, necunoașterii binelui și răului propriei persoane. Obișnuită să fie mereu ajutorul mamei ei, personajul principal nu a avut timp să se descopere și să se construiască.
Ceva din atmosferă m-a dus cu gândul la Magicianul lui Fowles, chiar dacă e descurajant modul în care Sophie le privește pe alte femei, căci o face cu curiozitatea celei care nu știe să fie femeie. Este, în același timp, o fină observatoare a vieților celor din jur, deși este aproape incapabilă să facă la fel cu propria viață – e doar nemulțumită, dar nu face schimbări, ci stă și se miră de câte nu i se întâmplă de parcă s-ar uita la un film despre altcineva.
În cele din urmă, cartea asta mi-a produs revelația că limbajul bolii poate fi unul învățat de la părinți, în copilărie, și deseori acesta este singurul pe care mai știm să-l folosim cu ei atunci când creștem. Descurajant, însă și dătător de speranță când nu avem un alt liant cu sinele din primii ani de viață, înaintea unei maturizări forțate.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găsești cartea aici.
Leave a Reply