Este o experiență aparte să citești o carte pe o temă care îți e familiară, într-o oarecare măsură, să descoperi că e o poveste atât de des întâlnită promisiunea că: „Pot să mă las oricând, doar că n-am chef azi”. Dar nu despre asta voi vorbi la început, ci despre primele mele întâlniri cu acest titlu, Noi, copiii din Bahnhof Zoo, acum mulți ani, când eram librar și exista un anumit tipar al celui care întreba de cartea asta: bărbat trecut de 40 de ani, cu aspect respectabil și doar un licăr de entuziasm de voyeur în privire. După ce am terminat de citit cartea acum, la mai mult de cinci ani distanță de acei domni cu un ușor tremur de nerăbdare în glas, îmi dau seama că erau exact croiți după clientul cel mai des întâlnit al Christianei F.

Christiane F. este actriță și cântăreață germană născută în 1962. La 12 ani a început să fumeze o substanță pentru a cărei legalizare militează acum tot mai multe persoane, după care a trecut la unele tot mai „grele”, iar la 14 ani se injecta constant, se prostitua pentru a face rost de bani sau direct de doza următoare și trecea prin caruselul dependenței și dezintoxicării, apoi revenirii la abuz, prostituție, încercări de a se lăsa. Cartea e scrisă de Kai Hermann și Horst Rieck, jurnaliști care au scris-o pe baza relatărilor înregistrate ale Christianei F., pe atunci martoră într-un proces.

Pe lângă neputințele și nevoile care o împing pe Christiane F. spre dorința de a fi precum cei pe care-i admira și-a încerca tot mai multe substanțe interzise se remarcă și marele eșec al mediului și societății care ba nu vrea, ba nu știe cum să o ajute pe copilă și pe atâția alții asemeni ei: Gropiusstadt, cartierul în care se mută cu mama ieșită dintr-o căsnicie abuzivă, omoară orice încercare de joacă și explorare a unor copii deja tot mai rătăciți; școala rar reușește să identifice problemele și, chiar și când o face, nu știe cum să intervină; familia nu poate să deschidă ochii pentru a lua măsuri adecvate, iar autoritățile dau și ele greș: copiii se adună să se drogheze într-o clădire a unei biserici, spitalele refuză să-i trateze pe dependenții cărora le cedează ficatul și îi redirecționează către unități care nu țin atât de mult la „reputația” de a nu trata drogați, centrele de tratament care nu sunt în stare ca măcar să-i asculte pe cei internați. Pe lângă relatările pe care jurnaliștii Kai Hermann și Horst Rieck le fac la persoana I, exact după mărturisirile Christianei, cartea mai conține și perspectiva mamei acesteia asupra întregului ei parcurs, cât și unele puncte de vedere ale autorităților – și culmea e că și ei au dreptate întru totul, la fel ca toți acei copii care, în lipsa unor repere sau în prezența unor cu care n-au fost de acord, și-au construit unele noi și le-au urmat orbește, apoi conștienți că „nu se mai poate face nimic”, în așteptarea curajului pentru a-și administra o supradoză.

Ce trebuie să-ți amintești, la fiecare câteva pagini, este că volumul Noi, copiii din Bahnhof Zoo este povestea reală a unor oameni care, în cea mai mare parte, nu mai sunt printre noi și n-au prins nici măcar vârsta majoratului. E o carte despre nereușitele în lanț ale societății din care acești copii sunt doar personaje secundare, eliminate repede și dureros.

Eu vreau să citesc și My Second Life, scrisă de Christiane Felscherinow pentru că i s-a părut că prima carte nu i-a speriat suficient pe tineri de droguri. Chiar dimpotrivă, aș adăuga, pentru că ea a devenit un fel de eroină pentru o mulțime care a văzut în ea un model. Poate e interesant să citești și acest interviu cu Christiane.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici. 

Facebook Comments