Am citit coperta a patra înainte să mă apuc de citit romanul Nopți în Marrakech (2023, Corint Fiction, în traducerea din engleză a Ioanei Petrindean), prima mea întâlnire cu scriitoarea Jane Green. Cum se întâmplă de obicei, ceva din creierul meu face o treabă excelentă și mă ajută să uit pe loc ce am citit despre carte – asta e arma mea imbatabilă împotriva oricărui fel de spoiler, merge la filme, muzici, teatru și cărți.
Astfel că, deși abia ce aflasem de pe coperta a patra despre Talitha Getty (de care autoarea e devenit oarecum obsedată în adolescență) și că, prin urmare, este inspirată de o poveste adevărată, am uitat aceste detalii preț de multe sute de pagini. Dar desele referiri la figuri emblematice, precum Yves Saint Laurent și Keith Richards sau Mick Jagger și Marianne Faithfull, au făcut rapid din narațiune un mare semn de întrebare pentru mine: cât și cum a folosit Jane Green realitatea pentru a spune o poveste atât de credibilă încât deseori pare să semene mai mult cu un demers jurnalistic ori cu o mărturie la prima mână?
Până la pagina 135 m-am bucurat să o descopăr pe Claire, o tânără care m-a făcut să mă tem că ar putea reprezenta doar o foarte lungă introducere care s-ar putea dovedi irelevantă pe parcurs. Vag Marrakech, nici urmă de Talitha Getty. Însă m-am înșelat și m-am bucurat să-mi văd răsplătită așteptarea: după o destul de colorată imagine a scenei rock londoneze din anii ’60 și un (aproape) manifest pentru diverse tipuri de droguri, precum și pentru o viață trăită după propriile reguli, indiferent de mediul de proveniență, autoarea face o trecere interesantă la felul în care o lume a excesului și opulenței poate să se întrepătrundă cu viața banală a unei fete comune care visează la o măreție pe care nu are deloc habar cum ar putea să o cucerească.
Ce e foarte plăcut la Claire e că nu e dispusă să facă orice pentru a ajunge unde își dorește, dar e dispusă să își testeze limitele și să învețe despre sine pentru a decide apoi ce și dacă i se potrivește direcția în care o apucă viața – o trăsătură matură, impresionantă, chiar dacă nici măcar asta nu ajută în cazul unei supradoze, de exemplu.
Dar Claire are determinare și e dispusă să spună „da” în situații pe care le-am considera periculoase mai ales astăzi. Astfel, ea ajunge să adopte o nouă identitate: ține o dietă extremă care o scapă de kilogramele pe care nu și le dorește, face rost de haine la modă în acea vreme, acceptă să i se spună Cece și își intră tot mai ușor în rolul de preferată a grupului care își petrece timpul alături de cuplul format din Talitha și Paul Getty. După ce o cunoaște pe Talitha, de fapt, Claire-Cece se dezlănțuie și se transformă, treptat și verosimil, lăsând-o să pălească treptat pe fata care respecta regulile:
Nu mai făcusem asta până atunci, dar aceasta nu era viața mea reală, așa că decisesem în mod inconștient să nu refuz niciun fel de experiență nouă, să spun da la orice mi s-ar fi oferit. Dumnezeule mare, pe parcursul unei singure săptămâni mă transformasem din fata care nu lua niciun fel de substanțe, în fata care fuma canabis, lua LSD și opiu, iar acum era pe cale să încerce cocaina. (pag. 158)
Cum spuneam, personajul Talitha Getty (o adevărată fashion icon) se bazează pe a doua soție a lui Paul Getty Jr. Un cuplu controversat și o poveste care, atât în realitate (cum puteți citi online, de exemplu, în articolele despre ei – aici o frumoasă selecție foto), cât și în varianta ficționalizată în Nopți în Marrakech, reprezintă o lecție despre putere și excese, teribilism și potențial pericol. Caracteristici relevante mai ales în raport cu Cece, cea care explorează alături de ei și își conștientizează, pentru prima dată, empatia, se educă și experimentează, află ce îi place și ce nu testând din ce are de oferit lumea din jur.
Mai mult, Nopți în Marrakech e și o subtilă lecție de istorie, făcând trimiteri la viața socială urbană londoneză, dar și la cea din Maroc, la conflicte și consecințele lor pentru populațiile afectate direct sau indirect, așa cum e cazul ocupației Indoneziei de către Japonia în aproximativ același timp în care Europa suferea de pe urma nazismului. În anii respectivi, ONU estimează că patru milioane de oameni au murit din cauza condițiilor extreme (foame, muncă forțată, sclavie sexuală etc.), zeci de mii fiind civili europeni. Printre cei care au avut de suferit s-au numărat și Talitha și familia ei (separată de tată, a trăit cu mama într-un centru de detenție făcut de japonezi, iar mama ei a murit la scurtă vreme după eliberare, Talitha fiind apoi bântuită de traumatizanții ani ai copilăriei în Java).
Nu vă lăsați păcăliți de coperta prea puțin psihedelică, romanul este mai degrabă hardcore, cu ocazionale sclipiri hippie, dar la fel de umbrite de orgii și gelozie, supradoze și morți suspecte (Talitha nu intră în genialul și nefastul „Club 27”, deși a murit foarte tânără, în același interval de 12 luni cu Jimmi Hendrix și Janis Joplin, printre alții). Și nu vă lăsați păcăliți nici de titlul vag din română, dar nici de titlul cuminte din original (Sister Stardust). Cartea asta e ca o cursă contracronometru înapoi în timp, vizitând figuri emblematice ale scenei pop-rock londoneze din anii 1960 și amestecând aceste figuri cu experiențe senzoriale intense, induse de consumul multor substanțe.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply