Sufletul lumii e volumul nou-nouț de proze scurte semnate de Camelia Cavadia și publicat la editura Trei, 12 texte care te răpesc pe nesimțite din realitatea ta cotidiană și te împing într-un punct unde predomină misterul și unde se-ntâlnesc cam toate lumile posibile. Și-abia aici începe să ți se pară că ești într-un loc familiar și totodată complet străin, citind această nuanțată perspectivă atât de neidealizată a naturii. Una cum nu îndrăzneam să sper să mai găsesc în literatura scrisă de contemporanii mei.

Ce face autoarea în această carte este o revenire la dualitatea arhaică a timpului și-a naturii – ambele sunt și bune, și rele, darnice și gata să pedepsească deopotrivă. Întoarcerea la rădăcini e diferită de literatura ultimilor ani, cu un „glas al pământului” măsurat și cadențat care devine al Terrei în ansamblul ei și-ntr-o uniune incredibil de naturală cu Universul.

Să citesc Sufletul lumii mi-a oferit o experiență autentică, de parcă aș fi îndepărtat, cu mâinile goale, un strat de sol de sub care mi-am cules singură narațiunile și m-am gândit deseori că titlul putea să fie, la fel de bine, „Granițele lumii”, de vreme ce orice pas te poate pune într-un timp și-un spațiu ce sunt paralele și cărora am fost tentată să le pun eticheta de „banalitate” când voiam să subliniez, de fapt, că e vorba despre naturalețe. Despre ușurința cu care curgem, ca ființă, în ceilalți și-n toate. Până și relațiile (Gina-Dinu, de exemplu) au trăinicia aceea neidealizată care pare 1:1 cu realitatea pe care o știm din poveștile bunicilor noștri.

Mediul predominant în care se desfășoară acțiunea prozelor Cameliei Cavadia din acest volum este unul mai degrabă rural – aș fi fost tentată să invoc chiar naturalismul, deși cred că se potrivește mai degrabă ca tușă dată pe alocuri, nu ca ton general. Deseori pare că intervenția Răului e una justițiară, așa că s-ar putea spune că o altă tușă este de găsit în rolul moralizator pe care-l atribuie, subtil, literaturii pe care o face. Divinitatea se confundă cu natura, deopotrivă cu Iadul – care tot pe Pământ se trăiește.

Chiar și unde nu e un decor rural, tot apare sistemul de sacrificare a sinelui de frica a „ce vor spune ceilalți” și supunerea față de cei mai în vârstă, chiar cu prețul fericirii, al integrității fizice și psihice. A lovit foarte aproape de mine reminderul de la pagina 190 (din „Femeia care nu voia să moară”): cât de nenorociți de soartă și de cei din jur sunt chiar și cei mai apropiați dintre ai noștri, despre care ajungi să remarci că nu știi mai nimic. Când veți citi și antepenultima proză (”Wormhole”) vă veți da seama că parcă acțiunea tuturor textelor ar avea loc pe marginea unei găuri de vierme.

Am închis cartea cu sentimentul de nostalgie – și față de ce am trăit în copilărie și cine eram atunci, dar și față de lucruri pe care nu le-am trăit niciodată. A trebuit să caut să-mi aduc aminte că până și senzația asta are un nume: anemoia.


Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt; găsești cartea aici

Facebook Comments