Parafrazez, în titlul acestei recenzii, o idee care mi-a plăcut în finalul romanului Zmeie de hârtie: aceea că şi inumanitatea face parte din om, tragediile tot noi le provocăm, facem rău celuilalt şi prin asta ne condamnăm pe noi înşine, stabilim graniţe şi luptăm pentru idealuri care ne separă atunci când ar trebui (şi-aici e doar părerea mea) să ne reamintim, la fel ca atunci când Rick Grimes nu-l omoară pe Negan în The Walking Dead, că suntem cu toţii în aceeaşi tabără: a celor care sunt în viaţă. Că putem şi trebuie să fim toleranţi unii cu ceilalţi. Tot o părere personală, care în care nu se regăseşte decât mult prea subtil, este că, şi dacă nu recunoaştem existenţa unei divinităţi, e aberant şi josnic să ne acordăm singuri titulatura de dumnezei care să decidă pentru aproape.
Dintr-un roman care începe lin, cu o poveste de dragoste la începuturile ei, cu iubirea care presupune schimbări în cel îndrăgostit şi deseori o depăşire a condiţiei (nu neapărat materiale), din a doua jumătate citeşti în Zmeie de hârtie deznădejdea de a fi despărţit de cei dragi de conflictele armate. Ludo, tânărul francez îndrăgostit de o fascinantă poloneză, se află sub ameninţarea ca un talent nebănuit să rişte a-l transforma în animal de circ pentru ceilalţi. Se face o dureroasă distincţie, la care nu m-aş fi gândit până acum, între destin (care implică realizări măreţe) şi soartă (deseori tragică, cu care trebuie să te împaci, care îndeamnă cel puţin la resemnare). Mai mult, tot Ludo identifică, prin intermediul celor care-l sprijină pe parcurs în demersul de a-şi găsi iubita într-un colţ de lume în care mocnesc urile celui de-al Doilea Război Mondial, o anume frumuseţe în renunţare şi neîmplinire. Zmeul de hârtie, cu angrenajul lui complicat şi culorile vii, este şi pentru Ludo ce a devenit pentru unchiul lui, meşterul Fleury: un înlocuitor pentru ce nu au putut avea, substitut al fericirilor pe care le-a negat viaţa şi de care i-a privat tăios şi fără drept de apel.
Cât timp Ludo şi Lila se cunosc şi tatonează o cale comună pe care încă nu ştiu dacă să o apuce cu fermitate, la orizont planează norii întunecaţi ai ameninţării naziste, ca o furtună care se apropie încet, suficient cât să lase impresia că nu ar mai avea loc. De la un debut al adolescenţei plin de speranţă se trece la o lentă maturizare oarecum promiţătoae şi-apoi la o trezire bruscă în durerile cauzate de război. Povestea aceasta nu este una clasică de dragoste, ci una a supravieţuirii cu demnitate, a luptei pentru dreptate şi viaţă ce are loc cu capul sus, sfidând cu ironie pe cei care se lasă prinşi în falsa ură faţă de cei pe care li s-a spus să-i nimicească.
O matroană îl ajută pe Lido să reziste presiunii mentale din perioada în care nu ştie nimic despre Lila şi se dovedeşte a fi un personaj-cheie: spune că apariţia naziştilor ar fi a treia oară în viaţă când ia sifilis şi iniţiază şi susţine un grup de rezistenţă în Franţa, când sub numele ei adevărat, de Espinoza, când cel menit să o scape de suspiciunea de a fi evreică, Esterhazy. Unchiul Fleury, considerat de majoritatea un factor poştal nebun care face zmeie, îi cere şi îi impune lui Ludo să nu se pună în pericol în lupta cu naziştii, dar ajunge să se sacrifice chiar el mai mult decât îşi poate imagina oricare dintre personaje la început. Rezistenţa se vede fie prin artă, prin zmeiele familiei Fleury, care sfidează interdicţiile, fie prin arta culinară, când Marcellin Duprat refuză să cedeze şi găteşte excepţional, cu mândrie, pentru oricine îi solicită, dovedind o tărie de caracter care ulterior îi inspiră pe ceilalţi, aşa cum fac toţi în cele din urmă: se hrănesc din energia şi speranţele celor dragi, din jur, membri ai comunităţii mici şi unite.
„Oricum, lumea nu judecă o ţară
după ceea ce face cu evreii ei:
dintotdeauna, evreii au fost judecaţi
după ceea ce li s-a făcut.”
Romain Gary, Zmeie de hârtie,
Humanitas Fiction, 2019 (pag. 186)
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.
Leave a Reply