Herra Björnsson, fantastică femeie ajunsă la 80 de ani, îşi rememorează întreaga viaţă ca într-o clipire înaintea morţii, şi desenează detaliat o replică a unei vieţi demne de roman ori de transpunere cinematografică. Herra e puternică, aşa a fost dintotdeauna, s-a modelat după nevoi, s-a recompus şi s-a croit după vremurile care au marcat-o, după oamenii cu care a avut de-a face, desprinsă de familie şi niciodată la locul ei, dar găsindu-şi, nu chiar târziu în cursul existenţei ei marcante, un „acasă” în ea însăşi la care s-a putut întoarce mereu.
Aducerile ei aminte au loc „odată, în urmă cu multe oraşe”, iar titlul acestei recenzii l-am ales pentru că întreaga carte este o odă închinată vieţii, cu toate murdăriile şi durerile şi faptele reprobabile care o fac unică, deopotrivă detestabilă şi de invidiat.
Nimic nu mi se pare mai înduioşător şi mai demn decât recunoaşterea credinţelor şi afilierilor pe care acum le negăm, dar pe care acceptăm că le-am pus cândva la temelia omului care suntem azi. La fel face Herra cu nazismul care a cucerit-o o scurtă vreme în copilărie, pe care l-a avut aproape datorită celor pe care i-a iubit şi pe care l-a renegat când a fost pusă faţă-n faţă cu răul absolut şi cu rănile adânci lăsate-n urmă.
Romanul de faţă este o cu totul altfel de carte despre război şi Hitler, o asumare de nebănuit din partea unui personaj feminin care a întruchipat feminismul înaintea conturării propriu-zise a termenului, o copilă care îşi pune mereu sub semnul întrebării şi investigării identitatea (deopotrivă pe cea de fată ori femeie şi pe cea naţională), cu auto-ironie şi o dare de seamă a vieţii trecute făcută cu sarcasm şi umor.
Herra vorbeşte despre o copilărie care amestecă, într-un mod atât de particular, fericirea absolută dintr-o familie cu primele impulsuri sexuale, dar şi cu moartea aflată la fiecare pas, cu violuri şi crime, cu abuzuri în numele nazismului pe care fetiţa aproape că îl îmbrăţişase cândva, când tatăl ei sărise în război orbit de strălucirea de lider a altora.
Admirabilă asumarea care vine cu fiecare pas din viaţa Herrei, care îşi recunoaşte şi dorinţele de nestăvilit, şi existenţa unei „antrenoare de masturbare” pe care a avut-o demult. Avem de-a face cu o naraţiune care seamănă cu un flux al memoriei, pentru că nu există un şir cronologic al faptelor, în ciuda lucidităţii cu care narează Herra ceea ce pare un ghem de vieţi, căci ajungi să te întrebi câtă fericire pură şi câtă durere poate îndura un om. În acelaşi timp, ea face o caracterizare ilară şi tăioasă a limbilor pământului, a bărbaţilor şi a femeilor multor naţiuni, iar prin toate transpare curajul cu care şi-a însoţit Herra frica cu care a iubit întotdeauna.
Până pui cap la cap toate acţiunile, copilăria mică fără tată, saltul făcut ca o săritură în gol din adolescentă în femeie înconjurată de ameninţări la tot pasul, viaţa adultă mondenă ce a urmat după fragmentul cu aromă sud-americană din Buenos Aires, toate acestea ajung să ţi se pară prea puţin plauzibile a aparţine aceleiaşi persoane. Dar e una singură. Aceeaşi Herra care, pentru efortul depus, îi răsplăteşte pe bărbaţii din viaţa ei cu generozitate: le cheamă un taxi la final. Trece dintr-o extremă în alta şi devine, după o vreme în care a fost orfană, mama propriului tată. E femeia care şi-a pierdut părinţi, copii, iubiţi, soţi; cea care şi-a rescris originile islandeze şi a luat-o de la zero de atâtea ori, presărându-şi zilele uneori monotone cu prezenţa unor personalităţi ale vremii, ca Hitler sau Evita Peron, ba chiar istorisind fără prea mult tact episoade de flirt cu un membru al Beatles.
Cu o grenadă într-o mână şi cu o perlă în cealaltă, aşa cum ne este prezentată la un moment dat, Herra se află ea însăşi la congruenţa războiului cu pacea, a sărăciei şi mizeriei cu luxul aristocrat şi „prezidenţiabil”, a fetiţei puternice cu femeia înfrântă de mai târziu care, ca prin farmec, inversează polii şi îşi transmite sieşi, ca printr-o ruptură în timp şi spaţiu, toată forţa de nestăvilit de care are nevoie un om nu doar ca să supravieţuiască, ci să trăiască. Povestindu-şi viaţa, Herra Björnsson face, la final, o plecăciune dumnezeului care i-a locuit miezul fiinţei de la început şi până la sfârşit – femeia care a trăit cu intensitatea a o mie de grade Celsius şi care e gata să moară la fel, în propriile condiţii, cu zâmbetul pe buze şi cu ţigara între degete.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.
Leave a Reply