Orbi

Am început să citesc primul roman al Petronelei Rotar, Orbi, chiar când ea l-a terminat de scris, cu destul de multă vreme înainte să devină carte cu copertă așa frumoasă. Mi-a spus Petronela, pe scurt, cam despre ce e vorba, că e cu relații disfuncționale și cu ce îndură ea versus ce îndură el, iar eu, empatică și gata dispusă să mă victimizez, cum mă știu, mi-am zis de la prima pagină: să vezi ce-o să empatizez cu fata din poveste, săraca! Măi, am empatizat, dar nu din direcția din care m-aș fi așteptat. Și ce mai șoc pe capul meu să mă regăsesc în personajul care terorizează, sâcâie, enervează, controlează!

Stând la un latte cu dovleac cu draga mea Iulia și vorbind despre cartea asta, dar mai ales despre schimbările la care m-a suspus, după citire, și parcă fără să vreau, concluzionasem amândouă că uite cât de bine e să citești, cât de minunat e rolul literaturii pentru muritorii banali; poți fi foarte defect, poți păgubi în multe feluri pe cei din jur și pe tine, fără să-ți dai seama sau fără să pricepi magnitudinea problemelor, deci nefăcând nimic pentru schimbare, poți să nu ai bani de psiholog ori să-ți lipsească curajul, sau se poate să nu nimerești cartea de psihologie sau dezvoltare personală care să te tragă de mânecă, dar uite, citești și tu ficțiune și dai – din întâmplare sau nu – de o carte în care tu ești 100% un personaj, nu cel bun, cum te-ai aștepta, ci unul care-și poartă defectele, găurile prin lume, în care îi atrage pe ceilalți pentru a-i nimici, inconștient.

Trebuie să atrag atenția, totuși, că acesta e un mare merit al cărții: nu e cu personaje bune și rele. E cu personaje oarbe, fiecare făcând rău celuilalt fără să vrea sau fără să înțeleagă ce face. Nimeni nu e rău și, totuși, cu toții sapă adânc în celălalt, scurmă irecuperabil și îi ciuntesc pe cei pe care ar trebui doar să-i iubească. Și așa, încet, te transformi în călău pentru omul de lângă tine. Sau temnicer.

Romanul poate fi citit și ca o declarație feministă (n-aș recomanda, însă, să fie citit așa, că ratăm mult esențial), și ca ficțiune psihologică (mai degrabă), și ca un roman al neiubirii de sine (sau al învățării acestei iubiri); ca o ghicitoare (oare cine sunt eu? cum sunt eu? de ce sunt eu așa?), ca un blestem, ca un dans șamanic la finalul căruia îți revine vederea necesară pentru a scormoni în interior, în tine. Este, în același timp, o analiză nemiloasă făcută unei probleme a societății contemporane pe care deseori refuzăm fie și să o observăm.

Nu mai știu dacă a spus autoarea sau am dedus eu, cert e că se dorește ca, după ce citim despre orbii ei, noi să vedem puțin mai mult, ceva mai bine, mai departe, mai clar. Orbi vrea să ne facă mai conștienți, mai sinceri cu noi. Orbi vrea să schimbe lumea – și are potențialul să facă asta. Dacă s-a putut cu mine, știți cum se zice, atunci se poate cu oricine. Este o carte incomodă, dar le doresc și altora ca tocmai din acest disconfort să se nască ceva bun pentru ei!

Așa cum ne-a obișnuit Petronela, e sinceră dincolo de orice, e puternică în timp ce își asumă fragilitatea – și cam acestea ar fi singurele lucruri pe care Orbi le are în comun cu O să mă știi de undeva, Alive, Efectul pervers și Sfîrșitul nopții.

În rest, avem un roman sincer, dur, „dintr-o bucată” aș zice eu, tăios și dureros, deloc dispus să mângâie ego-uri sau să țină partea cuiva, chiar amenințător. Personajele, Alexa și Călin, am fost, suntem sau vom fi tot noi, chiar fiecare dintre noi, căci să arunce primul piatra cel care se știe fără de greșeală – or așa ceva, știm, nu se poate. Se poate, totuși, să începem să corectăm , să luăm de ici și să lipim dincolo, să igienizăm și să facem în așa fel încât să mergem cu spatele un pic mai drept prin lume, cu capul un pic mai sus, mulțumiți că nu mai facem rău altora pentru că nu ne mai rănim, în primul rând, pe noi înșine.

Căci vom fi învățat să ne iubim.