Oyibo. 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa şi-un drum cât o viaţă

M-am apucat de citit serios jurnale de călătorie şi pare că a fost, până acum, „sezonul motocicletelor”: am început cu Vând kilometri (despre care am scris aici), am continuat cu Est, spre Siberia (aici am împărtăşit câteva impresii) şi-am ajuns de curând la Oyibo. 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa. Le-am citit pe toate trei în decursul aceleiaşi luni, cu pauze de alte cărţi printre ele, şi cred că e bine că am făcut aşa: le văd acum ca pe trei capitole distincte ale unei vieţi pe care ai putea să alegi să ţi-o petreci pe motocicletă. Cu voci diferite pentru experienţe care sunt similare doar la un nivel superficial.

Oyibo mi se pare foarte bine structurată, atât ca informaţii livrate prin text, cât şi ca distribuire a imaginilor, care completează fără să solicite efort din partea cititorului harta de la început a continentului african. Fiecare capitol corespunde câte unui punct de pe hartă, iar fiecare ţară africană vine cu provocări aparte pentru cei doi călători: Ana şi Ionuţ, doi arhitecţi pe care Africa îi cheamă, îi amăgeşte şi pe alocuri chiar îi dezamăgeşte, punându-i faţă în faţă, rareori cu ajutorul unor intermediari, cu realităţile din afara marelor centre urbane acaparate de consumerism şi glam occidental.

La fel ca la Est, spre Siberia, şi aici mi-a plăcut umorul cu care e scrisă cartea, fie că e vorba de a face „haz de necaz” când nu iese totul în viaţa reală ca planul de pe hârtie sau din cap, fie că e vorba de comparaţii care, fără discriminare, îi dezavantajează fie pe autori, fie pe cei vizitaţi şi întâlniţi pe drum. Am rămas cu puternice impresii de ordin gastronomic după ce-am citit Oyibo, nici nu avea cum să fie altfel, dar şi cu senzaţia de sete permanentă.

Cert este că experienţele adunate pe parcursul celor 14 luni petrecute pe motocicletă, printre africani, sunt cât unele pe care, cu puţin noroc, le adună cineva într-o viaţă: mă gândesc aici la diversitatea întâlnită, la multiculturalismul trăit şi la succesiunea de imagini idilice, deprimante, îngrozitoare, debusolante, fascinante, adunând oarecum pe repede-nainte tot ce, sunt convinsă, a avut nevoie ulterior de multe zile de decantare, de stat cu ochii-n soare şi reluat secvenţe, reformulat întrebări pentru care amintirile despre experienţa lor africană va furniza mereu alte şi alte răspunsuri, toate corecte.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.