Sunt un om slab, recunosc, sar pe-o carte imediat ce văd că-mi transmite coperta că altfel nu se poate. Așa a fost și la Pandora, care m-a atras cu coperta (și cu marginea aia albă care îmi lasă o impresie tare bună, e catchy de parcă m-aș uita la ceva publicat în vest), m-a cucerit cu titlul (știți fascinația mea pentru mitologie) și m-a ținut cu sufletul la gură până m-am apucat propriu-zis de ea datorită sinopsisului de pe coperta a patra, de pe care aflăm că acțiunea are loc la finalul secolului al XVIII-lea (nu-s deloc pasionată de vremurile respective) în Londra (oraș față de care simt nevoia să mă distanțez fie că-i vorba de vacanțe, fie de cărți, simt că nu-i pentru mine și pace), unde Dora Blake, care locuiește cu unchiul său deasupra unui magazin de antichități cândva faimos, se străduiește să devină bijutier și descoperă întâmplător un vas grecesc vechi de milenii, cauză a tuturor necazurilor de mai târziu.

Pandora a apărut în colecția Babel a editurii Nemira în 2023, în traducerea din engleză a lui Dan Sociu. Se apropie de 500 de pagini pe care nici nu le simți trecând, atât de captivant este acest roman istorico-mitologic, dacă nu-i complet greșit să-i spun așa, care uneori m-a dus cu gândul, subtil de tot, și la Marsuinul (despre care am scris aici).

Pandora a reușit nu doar să-mi facă să-mi dispară antipatia față de oraș și epocă, ci chiar să ajungă să mă fascineze și observând reconstituirea unui loc și a unor vremuri păstrând și senzația de vechi, nu doar prin limbaj și comportamente sociale, dar și oferind un strat modern recognoscibil de intrigă – la nivel de construcție și dozaj al suspansului care constituie pilonii acestui roman. Mai mult de-atât, Pandora (sau Dora, cum i se spune cel mai des) este  un personaj feminin extrem de acaparator, cuceritor tocmai prin inocență și ușoara naivitate, dar și prin forța cu care se impune atunci când îi devine clar că nu mai are nimic de pierdut.

Romanul Pandora are „cărniță”, spune multiple povești în una singură, te prinde și te ține acolo și când Hermes, coțofana ei, este ucisă, și când Dora se îndrăgostește și are de înfruntat piedici sociale și financiare pe alocuri, dar mai ales mentale. Deși previzibilă pe alocuri, narațiunea compensează cu suspans și descrieri bine proporționate și poziționate în raport cu dialogul și schițarea generoasă a caracteristicilor personajelor, chiar și a celor secundare ori episodice, transformând totul într-o poveste incredibil de captivantă, care ți-ai dori să fie adevărată și despre care uiți deseori că e doar ficțiune bine documentată și bine scrisă.

Personajul Pandora este și el consistent, credibil și relatable, o femeie înaintea vremurilor ei, curajoasă și luptătoare în ciuda temerilor ce survin inevitabil atunci când e pusă în fața necunoscutului ori a pericolului clar. Iar blestemul ce pare să însoțească vasul mitologicei Pandora, cea care a servit drept inspirație când părinții i-au ales numele Dorei, dă un vibe de mister care pe mine m-a făcut să dau repede pagină după pagină, abia așteptând să aflu ce părți din corpurile personajelor negative (ori pozitive) mai putrezesc drept pedeapsă.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments