Agutoki: impresii de călătorie în Papua Noua Guinee a fost scris la mijlocul anilor ’90, iar autoarea Carmen Strungaru a considerat manuscrisul pierdut o lungă perioadă. L-a recuperat aproape trei decenii mai târziu, astfel că volumul tocmai a apărut la editura Trei acum, în 2023. Acest detaliu despre pierderea și regăsirea manuscrisului mi se pare foarte important de luat în considerare pe mai multe planuri, mai ales dacă ne gândim și la cum receptăm un text scris acum 30 de ani, observând la ce și cum era atent un specialist din România într-o călătorie peste hotare – peste cea mai mare parte a cărții nu s-a intervenit deloc.
Rezumat
Agutoki: impresii de călătorie în Papua Noua Guinee începe cu primii ani de viață ai autoarei – este cu totul, de fapt, un parcurs al unei vieți ce îmbină obișnuitul cu excepționalul, de la început și până la puțin peste 40 de ani, cât are Carmen Strungaru când revine din Papua Noua Guinee.
Trecem prin toate indiciile care arată o pasionată de universul animalelor încă de la 2-3 ani: umple casa cu melci care se împrăștie și se lipesc apoi peste tot, face o disecție care îi îngrozește bunica, mută un mușuroi în cămară pentru că vrea să studieze comportamentul furnicilor. Pe măsură ce se apropie de viața de adult în România comunistă și o parcurge ca pe o etapă fără prea multă speranță, trece prin lipsuri și are impresia că totul este o continuă piedică: locurile de muncă nu oferă nici pe departe ce promit, perspectivele lipsesc, iar viața profesională este o provocare uriașă pentru cineva care ține și la munca pe care o face, și la familie. La 40 de ani, când simte că toate șansele s-au dus, începe ascensiunea profesională care o va purta, printre altele, și-n Papua Noua Guinee, locul unde întreprinde prima sa expediție științifică.
Recenzie
Până să înțeleg necesitatea prezentării etapelor care au construit-o pe Carmen Strungaru, începutul cu anii copilăriei m-a cam deranjat. Mi se părea că amână prea mult momentul primei expediții științifice, cea anunțată pe copertă. După vreo 30-40 de pagini am priceput că nu s-ar fi putut altfel; fără fascinația pentru animale din anii de formare, fără experimentele reușite și nereușite, fără învățarea pe cont propriu, Agutoki: impresii de călătorie în Papua Noua Guinee n-ar mai fi fost aceeași experiență inedită și autentică, n-ar mai fi transmis aceleași doze de bucurie, curiozitate și sinceritate.
Africa este dintotdeauna ținta autoarei, chiar dacă trăiește sexismul și discriminarea de la vârste mici după ce răspunde sincer la întrebarea: „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”.
Probabil că o spuneam cu foarte multă convingere, căci invariabil toți erau cu gura până la urechi când îmi venea rândul să-mi declar țelul în viață și începeau să mă tachineze: ba că nu am cum să ajung în Africa – pentru că nu sunt băiat ca să fac așa ceva -, ba că nu mă primesc cei din Africa – că nu vorbesc ca ei -, ba că o să mă mănânce leul. Zâmbetele și comentariile celor din jur mă răneau și mă înverșunau. De ce nu mă credea nimeni? Și, mai ales, de ce toată lumea îmi spunea că, dacă aș fi băiat, ar mai fi posibil, dar așa… Am băgat la cap piedicile și m-am apucat să le demontez, convinsă că într-o zi le voi demonstra că și o fată poate să călătorească peste mări și țări! (pag. 41)
Începând cu 1991 apare varianta ca autoarea cărții de față să predea Etologie la Facultatea de Biologie din București, lucru care o sperie și o intimidează, dar care ajunge să fie pasul care îi va deschide-n continuare uși și drumuri pe care nici nu mai spera că va putea păși vreodată. Începe să participe la congrese internaționale, cunoaște străini din domeniul pe care-l îndrăgește atât de mult, dar o încearcă un oarecare sentiment de impostură, precum și senzația că totul vine prea târziu, că și-a ratat deja șansele.
Câți ani am pierdut de pomană! Dacă aș putea, m-aș urca în primul tren și m-aș întoarce acasă. Ce să caut eu la congresul ăla, printre oameni care au avut la îndemână toate cărțile astea? (pag. 70)
După descoperirea lumii pas cu pas, trecând din Spania în Germania și pe la Paris, pe lângă Luvru („Nici vorbă să intru în muzeu. Nu am destui bani și timpul e prea scurt.”, pag. 81), Carmen Strungaru ajunge în Papua Noua Guinee și străbate insule din arhipelagul Trobriand pe care le observă alături de Wulf Schiefenhövel.
Cu camera mereu la îndemână, autoarea trăiește bucurie în clipele care o unesc de localnici, dar și frustrare când mintea ei de europeancă s-ar împotrivi abuzurilor pe care le vede – ca un profesionist, însă, trebuie să se abțină de la a interveni. În paginile cărții se referă la organizarea socială a celor observați, la ospitalitate și ostilitate, hrană și educație, parenting și ce ai lua drept lipsa lui, la cum funcționează acolo matriliniaritatea, adopțiile, căsătoria, fidelitatea și sexualitatea:
Spuneam despre fetele tinere că se furișează noaptea în casa câte unui tânăr și pleacă la fel de discret de acolo dacă nu se hotărăsc să alcătuiască o familie împreună. Însă acest furișat nu se face din frica de a nu fi descoperită, căci nu există oprobiu social. Dacă în urma acestei activități rezultă un copil, foarte bine. Nimeni nu-l va arăta cu degetul nici pe el, nici pe mama sa și nici pe familia acesteia. Dacă însă s-a recunoscut în mod public această legătură de cuplu, este de presupus că cei doi își vor fi fideli. (pag. 185)
Admir faptul că autoarea mulțumește, pe parcursul cărții, și celor care au încurajat-o și sprijinit-o (familiei și unor profesori), dar și celor care au încercat să-i frângă elanul (și dă nume pentru fiecare dintre situații, un curaj parcă rar întâlnit și o dovadă că poți să-ți afirmi adevărul fără a ofensa pe cel în cauză, dar și fără a-ți călca pe demnitate).
Agutoki: impresii de călătorie în Papua Noua Guinee este o lectură foarte plăcută și necesară și pentru a descoperi o populație pentru care „pare că timpul nici nu se pierde, nici nu se câștigă, ci doar se trăiește” (pag. 196), dar mai ales pentru a deveni noi, cititorii, la rândul nostru, observatori ai specialistului care observă în dublă calitate: de etolog profesionist, precum și de femeie din Europa pusă-n fața unei lumi nefamiliare.
De la participarea în comunitate la viața de zi cu zi și până la a le fi alături în caz de boală sau la întrunirile religioase (relaxate), acest volum este, așa cum remarcă Doru Căstăian pe coperta a patra, despre devenire și totodată permanență. Mai mult decât despre educație și determinare, cartea asta este o poveste de viață despre șansele pe care le-a răpit comunismul, dar și despre metamorfozele posibile oricând, despre curajul feminin nestăvilit de norme sau prejudecăți.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply