La editura Litera a apărut, în mai 2019, volumul Patrick Melrose. Nu contează. Vești rele, de Edward St. Aubyn, în colecția cpt (carte pentru toți), format de buzunar. Ocazie cu care am aflat și despre ecranizare: pe HBO Go, după cum multă lume a văzut deja, se găsește miniseria cu Benedict Cumberbatch în rol principal, alături de care n-am putut să nu o remarc pe Allison Williams (în rolul Mariannei, care deloc nu mi-a plăcut).

Am citit cartea, am început să mă uit la miniserie. Oricât de mult mi-ar plăcea Benedict Cumberbatch, aș reproșa ecranizării că a alunecat un pic prea mult spre ironie și autoironie, spre o bătaie de joc generală față de orice din ce ai în față, pe ecran. Asta spre deosebire de carte, unde durerea e (desigur, ignorată și mascată, dar) uneori luată în mâini, privită în față, confruntată și disecată, măcar la nivel teoretic, aproape filosofând. Cum spuneam, doar uneori, dar pare că acolo unde cartea a lăsat loc liber de umplut cu propriile orori și variile înțelegeri ale acestora, această producție (care are 8.2 stele pe IMDB) a pus glume și sarcasm.

Patrick Melrose este un copil care provine dintr-o familie cu mari probleme, dintr-un mediu excentric și violent, el însuși victimă într-un incest pe care nu are cum să îl uite, alături de alte lovituri, jigniri, toate acestea transformându-l, la vârsta adultă, într-o copie fidelă a tatălui său, omul pe care-l urăște cel mai mult pe lume, de care vrea să se dezică și să se delimiteze, dar pe care sfârșește prin a-l copia întocmai, atât în relațiile de familie, cât și în cele amoroase sau cu ocazionalii amici, mai degrabă cunoștințe de conjunctură, niciodată prieteni.

„Nu contează” relatează strict copilăria, episoadele cele mai dramatice, a căror relevanță în formarea personajului o vom descoperi în „Vești rele”. Aici, adultul Patrick se confruntă cu moartea tatălui, cu bucuria că a scăpat de el (de fapt, nu se bucură că a murit, ci regretă că tatăl său a trăit). O carte a anihilării agresorului copiat întocmai printr-o autodistrugere sistematică, o miniserie aproape la fel de bună cum e cartea, pe care o voi vedea până la final, regăsindu-mă ocazional în această manie a autosabotării prin mici bucurii de moment.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments