Ca o înșiruire de „strigăte în șoptă”, Varșava Anei Donțu este o narațiune ca o voce care îți șoptește mereu să te sinucizi, să sari, să faci pasul fatal în lateral, insinuându-se treptat în tot ce faci. Peste tot, ca „o figură umanoidă din plastilină”, câte o femeie pe care pierderile au transformat-o în monstru sau supraom apare și tulbură și mai mult apele.
Odată exprimat cuiva, coșmarul din Varșava devine real; erupe în realitate și anulează granițe, totul pe baza unei premise care e deseori și deznodământ: o soră care dispare. Pe acest fundal se desfășoară, ca o pânză în mii de culori și fără de sfârșit, tragismul, deznădejdea călduță, împăcată, resemnată a unei fete care e singură chiar și printre ceilalți.
E ceva „nefiresc și artificial în toate”, așa cum scrie Ana Donțu: în vreme ce „o menstruație ca o Mare Roșie” îi invadează viața personajului feminin etern rătăcit, parcă prins între două lumi, ambele la fel de necunoscute, impulsurile pe care aceasta le simte puternic în profunzime ajung la suprafață abia perceptibile, din cauza distanței de străbătut – care parcă trece prin oameni și vremuri.
Varșava e o carte ca un episod de sleep paralysis, ca un delir, cu fărâme de coerență ce ies la suprafață dintr-un lac cu apă neagră și densă, opt povestiri în care e vorba fie despre o fetiță ce își înfige un cuțit în ea sau despre sinucideri colective, unele cu iz de incest, toate cu abuzuri clare, toate născute dintr-o alăturare a straniului cu frumusețea, a inexplicabilului cu instinctele, o ciocnire a universului interior cu cel care ne conține, o lume din care mii de voci se suprapun și strigă: „Pe noi ne interesează doar cine moare, nu și cine rămâne în viață.”
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găsești cartea aici.
Leave a Reply