Despre mine știe fiecare apropiat că sunt obsedată de versuri, că sunt dependentă de #poezie și că profit de orice ocazie prind pentru a o citi, a o descoperi în locuri neașteptate și mai ales pentru a o trăi. Folosesc introducerea asta cu un scop precis: vreau să vă povestesc puțin despre Sînt alta, așa că e obligatoriu să subliniez, în acest context, că este vorba despre poezia trăită, cea care se naște din împrejurările extraordinare ale obișnuitei vieți de zi cu zi.

Sînt alta a apărut în 2020 la editura Nemira. După Floarea de menghină, debutul individual din 2008, și Gravitație (2015), volumul de față continuă o poezie cum nu e alta în peisajul literar contemporan: poezia Svetlanei Cârstean e recognoscibilă, deși nu se autopastișează de la o apariție la alta. Și asta mi se pare uimitor, să reușești să fii tu fără să îți prezinți mereu identitatea, ci numai să o reafirmi în moduri inedite. Svetlana Cârstea este, nu numai în acest volum, ea, dar alta.

Feminitatea versurilor e plină de forță – o vreme am fost tentată să-i spun agresivitate, dar acum cred că e doar expresia totală a feminității. Totodată, sensibilitatea și tandrețea dublează mesajul („corpul meu stă înclinat în direcția din care vii tu”, pagina 11); totul e deopotrivă greu și ușor, o îndrăzneală absolută și totuși lipsă a „obrăzniciei” (cuvânt care apare de mai multe ori pe parcursul cărții), la limita dintre numit și nenumit („umbră de dragoste”, „mare de umbre”, pagina 14). Dacă vorbesc despre Sînt alta, atunci trebuie să spun despre forța brută a poeziei, care pune în fața cititorului toate detaliile de care acesta are nevoie pentru a vibra sau nu, pentru a percepe mesajul la nivel personal, un fel de adaptare duioasă a ideii de frumusețe care se regăsește în ochii privitorului.

Sînt alta este o afirmație ca revendicare a identității fluide și flexibile, o inventariere a tuturor felurilor în care eul feminin se transformă, se expandează și se lichefiază, luând tot atâtea forme ca ale vaselor în care este turnat și devenind apoi vasul însuși, dovedind că profunzimea privirii aruncate înspre lume vine din cea care se îndreaptă întâi către sine.

Scriu rar despre poezie, al cărei subiectivism în receptare și intimism mă determină, de multe ori, să spun doar că mi-a plăcut sau nu un volum, lăsându-le altora bucuria de a se (re)descoperi pe sine prin experiențele din versuri. Dar am simțit de fiecare dată nevoia de a vorbi despre poezia Svetlanei Cârstean, care mereu mi se pare cea a unei zeități – cu o doză subtilă de răceală, de depărtare chiar și-n cele mai calde mărturisiri, de parcă ar trăi la distanță (chiar dacă aceleași senzații ca restul) și doar pe alocuri ar permite să se întrezărească o frântură de slăbiciune, de cedare. Chiar și-n intangibilitatea sa, poezia Svetlanei Cârstean împărtășește o familiaritate care nu face decât să te țină agățat de poeme ca de un colac de salvare.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments