Înainte de a decide să citesc Oona & Salinger (editura Trei, 2015), mă tot plângeam că nu am întâlnit recent o carte care să mă captiveze în totalitate, care să mă smulgă din realitatea mea și să mă ia prizonieră, închizând bine ușa-n urma mea și aruncând cheia în ceva gaură neagră.

Oona & Salinger a fost ACEA carte.

Pe scurt, Oona este fiica lui Eugene O’Neill și ultima soție a lui Charlie Chaplin (s-a căsătorit de 4 ori, având o preferință evidentă pentru minore sau femei foarte, foarte tinere), alături de care a avut 8 copii, asta după ce s-a căsătorit cu bătrânul Chaplin (avea deja peste 50 de ani) imediat ce ea a împlinit 18. La vremea respectivă, relația celor doi a fost motiv de scandal, deci festin pentru ziare.

Unul dintre acești copii este Geraldine Chaplin (născută în 1944), iar fiica ei, deci nepoata Oonei și strănepoata lui Eugene O’Neill fiind Oona Castilla Chaplin (1986), cunoscută (și) din serialul Game of Thrones.

Înainte de Oona, Chaplin fusese căsătorit cu Paulette Goddard; mama Oonei a fost Agnes Boulton (scriitoare și ea), iar unul dintre cei mai buni prieteni al Oonei a fost mereu Truman Capote.

Însă cu puțin înainte de debutul poveștii Oona-Charlie, care avea să dea naștere acestui mare șir de urmași (incredibil de frumoși, după cum puteți vedea în imaginile de la finalul acestei recenzii) a mai existat o poveste care ar putea fi pusă sub un titlu ca – să zicem – „N-a fost să fie”. Oona O’Neill, adolescentă răpitoare și cu serioase daddy issues (poate că Beigbeder are dreptate când spune că Oona a căutat și a găsit în Charlie tatăl pe care nu putuse să-l aibă: atent, preocupat și fermecat de ea) și Jerome David Salinger aka Jerry aka J. D. Salinger. Aka „tipul care a scris una dintre cele mai cunoscute cărți din toate timpurile: De veghe în lanul de secară.

Salinger și Oona au fost, cel puțin în viziunea lui Beigbeder, atât de îndrăgostiți încât el nu a reușit să o uite niciodată – iar ea s-a plictisit prea repede de adorația copleșitoare pe care o primea pe degeaba; ani după aceea, el i-a scris făcându-i reproșuri și insultându-l pe Chaplin și alegerea făcută de Oona, iar ea i-a răspuns semi-indiferent, neutru, împăciuitor. Sau deloc.

O parte destul de importantă a cărții îi este dedicată lui Salinger în postura de participant pe câmpul de luptă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ceea ce mi-a plăcut aici, în mod deosebit, a fost detalierea impresiilor din timpul luptei și senzațiile post-bătălie, ba uneori chiar și traumele post-război.

Corespunzând realității sau nu, parțial sau total, povestea imaginată de Beigbeder merită să fie văzută ca fiind una a iubirii eterne, cam ca-n cele cu Soarele și Luna care se iubesc, dar nu se pot întâlni și doar se vânează, se urmăresc reciproc.

Nu-i așa că, oricât de triste ar fi amănuntele introduse de Beigbeder, ar fi totuși frumos ca acestea să fie întru totul adevărate?

Facebook Comments