Cred că am citit tot ce a apărut la noi dintre cărțile Elenei Ferrante și mă grăbesc cu bucurie, de fiecare dată când se traduce ceva nou, să pun mâna pe noul titlu – știu că nu sunt niciodată dezamăgită și că mereu capăt câteva noi perspective asupra vieții și-a raportării mele la ea, învăț ceva despre autoare, despre mine și despre lume și, per ansamblu, ies din cartea respectivă mai câștigată și un pic mai utilă mie și celor din jur, cred eu. Așa că n-am ezitat o clipă când a apărut Între margini în română.
Rezumat
Între margini: despre plăcerea de a citi și de a scrie este un volum de non-ficțiune scris de Elena Ferrante (2021) și tradus în română, din limba italiană, de Cerasela Barbone (2024). Este publicat în colecția Anansi. Ego a Editurii Pandora M, parte din Grupul Editorial Trei, iar traducătoarea este aceeași de la cărțile anterioare – am infinit respect pentru editurile care consolidează astfel de relații cu traducătorii și asigură continuitate în traducere, ceea ce garantează, în general, și o calitate superioară a muncii de traducere, de vreme ce traducătorul este tot mai familiarizat cu autorul, cu ale cărui lucrări își formează o relație aparte.
Cartea conține patru texte distincte – trei dintre ele trebuiau să fie conferințe, dar acestea nu au mai avut loc din cauza pandemiei din 2020. Astfel, celor trei („Chinul și condeiul”, „Acvamarin” și „Povești, eu”) li s-a mai alăturat un text („Coasta lui Dante”) și împreună alcătuiesc acest volum în care Elena Ferrante abordează scrisul (ei, în mod special) în strânsă relație cu cititul (ne păcălim dacă avem impresia că pot ieși scriitori măcar decenți din cei care nu citesc), de la respectarea regulilor consacrate la asimilarea lor tocmai pentru a le încălca și revoluționa ulterior.
Recenzie
În urmă cu câțiva ani recomandam o altă carte de Ferrante în articolul reco | Cauţi sfaturi despre scris? Iată 3 recomandări practice şi utile. Cartea de azi merge citită și ca o continuare (o completare, mai degrabă) la Frantumaglia. Și toate alcătuiesc o bază de la care să pornești dacă vrei să aprofundezi puțin calitatea ta de posibil scriitor ori scriitoare. Te poate ajuta, să spunem, „să furi meserie”, asta în măsura în care „meseria” de a scrie se poate fura, deși aici avem mai mult mecanismele interioare și psihologia feminină din spatele scrisului decât tehnici propriu-zise:
„Nu-mi amintesc să mă fi gândit vreodată, când eram copilă, că aș fi locuită de o voce străină. Nu, n-am trăit niciodată acest sentiment neplăcut. Lucrurile se complicau, în schimb, când scriam. Citeam foarte mult și tot ce-mi plăcea nu era aproape niciodată scris de femei. Din pagini mi se părea că vine vocea unui bărbat și vocea aceea mă invada, încercam în toate felurile s-o imit. În jurul vârstei de treisprezece ani – ca să rămân la o amintire clară -, când aveam impresia că scriu bine, încă mi se părea că e cineva care-mi spune ce trebuie să devină scris și cum. Uneori era de sex masculin, dar invizibil. Nu știam nici măcar dacă are vârsta mea sau e deja mare, poate bătrân. În general, trebuie să mărturisesc, îmi imaginam că devin bărbat, rămânând totuși femeie. Această impresie, din fericire, s-a pierdut aproape complet odată cu sfârșitul adolescenței. Spun <<aproape>>, pentru că, dacă vocea masculină a dispărut, am rămas cu un blocaj, impresia că tocmai creierul meu de femeie e cel care mă frânează, mă limitează, ca o lentoare înnăscută. Nu doar să scriu era în sine dificil, dar la asta se adăuga faptul că sunt femeie, motiv pentru care n-aș fi reușit niciodată să concep cărți ca ale marilor scriitori. Calitatea acelor texte, forța lor, îmi stârnea ambiții, îmi impunea intenții care mi se păreau mult peste capacitățile mele.” (pag. 15-16)
Am menționat mai sus psihologia feminină din spatele procesului și e ceva pe care vreau să insist puțin. Acest aspect este esențial, știm și ne demonstrează și Ferrante în textele ei (în special în primul), pentru că femeile tind să pornească cu niște minusuri pe acest teren al creației: dacă ai crescut citind mai ales bărbați, acceptarea literaturii femeilor, a stilului lor și a validității perspectivelor se poate dovedi a fi un test dificil, dar necesar. Și autoarea remarcă aici că a fost nevoie să-și dea seama ce e scrisul pentru ea și în ce context se manifestă pentru a putea deveni un cititor mai bun și, ulterior, un scriitor mai capabil.
Mai mult, avem o listă generoasă de nume și titluri care au inspirat-o pe ea în perioadele de căutare. Amintesc doar o parte dintre numele acestor autori: Virginia Woolf, Gaspara Stampa, Beckett, L. Sterne, D. Diderot, Gertrude Stein, Cavavero, E. Dickinson, Ingeborg Bachmann, Dante. În relație cu scriiturile acestora și-a construit Ferrante relația cu cărțile – întâi în calitate de cititor, repet, pentru că e esențial, apoi ca scriitor care a început să se definească tot mai clar prin aceste raportări la textele altora, la tehnicile folosite, la adevărurile implicate.
Astfel, mi-am păstrat cu încăpățânare tendința de a folosi structuri, în mod tradițional solide, de a lucra cu grijă asupra lor, în așteptarea nerăbdătoare de a începe să scriu folosind adevărul de care sunt capabilă, dezechilibrând și deformând, ca să-mi fac loc cu tot trupul. Pentru mine, scrierea veritabilă înseamnă asta: nu un gest elegant, studiat, ci un act convulsiv. (pag. 26)
Ferrante mai scrie aici și despre lupta de a reda ceva întocmai, cu accent pe chinurile propriu-zise ale găsirii termenului perfect pentru ceva ce, odată disecat pentru a fi numit cât mai corect, își pierde din sensul pe care ar putea să-l aibă. Și despre falsitatea în scris (deci eșecul). Și despre micile revelații personale avute după mult exercițiu: în cazul ei, cum și de ce funcționează narațiunea la persoana I, nevoia de a reproduce realitatea într-o manieră care să nu dea senzația că ți se povestește ceva și că ar exista narator, relevanța încercării și-a erorilor. Și multe altele.
Abonează-te aici.
Ajută mult dacă îi cunoști și celelalte cărți ale Elenei Ferrante când citești Între margini pentru că aici dă exemple concrete și foarte precise de tehnici folosite în anumite romane, de unghiuri din care și-a început construcția anumitor personaje. De asemenea, ea pune în context și creațiile și tehnicile altor scriitori pe care fie îi admiră pentru revoluționarea regulilor (Gertrude Stein cu Autobiografia lui Alice B. Toklas), fie nu îi servesc decât ca exemplu de „așa nu” din cauza nepotrivirii cu scopurile ei în literatură (succesul lui Hemingway, care a respectat rețeta pe care mulți o găsesc plictisitoare – aici mă includ și pe mine).
Dacă vrei să știi ce să faci ca să scrii cum nu s-a mai scris, sunt șanse mari ca Între margini să îți ofere niște direcții valoroase. Eu pot să îți spun, pe scurt, că este vital să cunoști tradiția și să îți dai voie să explorezi pentru a evolua. Bine, nu e ca și cum lucrul acesta se aplică numai în cazul temei de față.
Ce e captivant e cât de personale sunt toate aceste definiții date de Ferrante, adevăruri personale pe care le poți găsi aplicabile și-n viața ta sau nu. Așa cum e când descrie povestea ca pe un joc complex de identificare cu înstrăinare. Și toate aceste lucruri m-au făcut să iau în calcul că există posibilitatea ca eu să nu-i fi citit cărțile așa cum merită; nu pentru că nu le-ar fi scris cum a vrut, ci pentru că eu nu am știut la ce să fiu atentă pentru un context teoretic – n-am observat decât accidental ce a pus între margini și cum și când le-a depășit pentru efectul cu care m-a cucerit la Tetralogia napolitană și la toate celelalte după aceea.
În concluzie, vă las bucuria de a descoperi voi mai multe despre ce înseamnă, de fapt, să fii „între margini”, când e ăsta un lucru bun și când e cel mai nefericit lucru care se poate întâmpla, dar și care e rolul cuștilor – ce sunt ele, ce pune acolo autoarea, ce putem include noi în propriile cuști. Ce rol are „viața vie” a lui Dostoievski în scriitură, rolul jucat de „limba urâtă”, de clișeu și întâmplare, de dialect și limbaj colocvial și literar, precum și cum poate arăta un parcurs mulțumitor sau excepțional al celui care face trecerea de la calitatea de cititor pasionat la unul atent, chiar silitor, și de-acolo la un scriitor care se poate conforma normelor sau care și le poate asimila tocmai pentru a le demonta și reconstrui după bunul plac, inovând și cucerind noi și noi cititori cu această oglindă care deformează și care este nimeni altul decât povestitorul.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply