Copil de octombrie este a doua carte a scriitoarei Linda Boström Knausgård care apare în română, în traducerea din suedeză semnată de Roxana-Ema Dreve, după Bine ai venit în America! (despre care am scris aici), ambele publicate în colecția Anansi de la editura Pandora M. La fel ca în cartea anterior citită de mine, am simțit poezia care se împletește cu narațiunea, imaginile poetice cu care este presărată realitatea, dar și modul în care așa-zisa realitate pătrunde în oniricul care se strecoară, la rândul lui, în viața de zi cu zi, încețoșând totul până la disipare. Totul în timp ce suntem și noi, cititorii, perfect conștienți de faptul că cel mai bun prieten și cel mai mare dușman al autoarei este propriul său creier, cel care o sabotează până la penultimul pas înainte de autoanihilare, dar același care o salvează deseori, o pune pe „drumul cel bun”, o face să scrie într-un mod unic, înduioșător prin forța naturală, necăutată.

În perioada 2013-2017, autoarea a fost periodic internată la psihiatrie, acolo unde i s-a aplicat terapia cu electroșocuri. Avansând cu terapia pe măsură ce trecea timpul, ea a observat că amintirile i se diluează, dispar complet sau se suprapun cu altele, fiind deci martora unui înfiorător proces de pierdere a sinelui. Copil de octombrie se bazează pe această experiență și este o încercare de a păstra aproape trecutul, dar și de a da un sens întâmplărilor trecute care au rămas, până la un punct, mici sau mari mistere. Lupta nu se duce doar cu boala mintală, fie că este sau nu internată, ci și cu izolarea și singurătatea – la fel, fie că este sau nu internată, deoarece se îndepărtează de ceilalți în ambele cazuri, are perioade de apropiere de familie, dar și de evitare constantă.

Linda Boström Knausgård nu pierde doar amintiri, ci și accesul la părți ale propriei existențe. Instabilitatea ei este o încercare atât pentru ea, cât și pentru cei din jur, familie și angajați ai centrului deopotrivă. Vulnerabilitatea pe care și-o asumă vine la pachet cu o anumită doză de expunere pentru că nu are cum să nu atingă și subiectul căsniciei cu Karl Ove Knausgård, recapitularea unor momente bune și a unora dintre cele mai proaste, printre care și divorțul. Deși realitatea ei este fragmentară, lacunară și pe alocuri inseparabilă de oniric, ancorează foarte bine totul prin date despre istoricul și etica terapiei cu electroșocuri în lume și în Suedia (fiind țara care face cele mai multe astfel de tratamente pe cap de locuitor de pe glob).

Nu am simțit că prin deschiderea arătată în scris ar căuta compasiune, ba dimpotrivă. Acest uriaș monolog oferă frânturi de experiență cu care poți sau nu să empatizezi, pe care probabil poți să le pricepi fie și obiectiv, rememorând oamenii în care s-a ascuns de anxietate încă din copilărie, internările cu forța, tentativele de suicid, influențele genetice și sociale, contextele de muncă, educație și familie, postura de copil al unor părinți cu probleme, dar și cea de părinte cu probleme al unor copii despre care nu știe cum se vor maturiza, dorindu-și ca în cele din urmă să se poziționeze „de partea bună a realității” (pag. 162). Totodată, ca awareness și importanță la nivel de educație pentru publicul larg, Copil de octombrie mi se pare la fel de relevantă ca Stai jos sau cazi, aceasta din urmă reușind să demitizeze o serie de idei legate de epilepsie, roman despre care am scris aici.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments