Pe Radu Găvan l-am descoperit demult, în perioadele mele de convingere (bazată pe necitirea autorilor români contemporani) că „la noi” nu se scrie „ca la ei”, că noi nu vrem și nu putem, că ne lipsește complexitatea și o viziune non-duală asupra lumii. M-au contrazis din plin cărțile pe care le-am tot citit de atunci și care m-au câștigat drept „ambasador”, că tot e țara inflamată la auzul acestui cuvânt.

I-am citit noua carte și, eșuând să îmi leg ideile într-un fel din care să rezulte o recenzie, am preferat să-l las pe autor să ne (re)introducă în lumea unde diavolii au sentimente și se plimbă printre noi, înconjurați și ei de lupi moraliști.

Ești mai degrabă cunoscut drept prozator, așteptam un nou roman după diavolii tăi fragili, ce par a fi devenit o marcă, și-apoi a apărut Bestia obișnuinței. Cum și de ce această exorcizare în versuri? Vrei un alt public? Aveai de transmis un mesaj care prindea mai bine astfel decât în proză?
O perioadă, după ce am terminat Diavoli fragili, nu am mai scris proză. Îmi doream să scriu, dar nu mă simțeam în stare, romanul ăsta mă secătuise. Poezia a venit ca un răspuns, ca o salvare. Scriam poezie și înainte, dar abia după Diavoli am început să mă ocup serios de asta. Pe lângă unghiul diferit pe care mi-l oferă, sunt și anumite experiențe despre care nu pot vorbi decât prin intermediul poeziei. Eu am câteva teme despre care vorbesc în toate cărțile mele. Bestia obișnuinței cuprinde toate aceste teme, surprinde cumva esența din romane, prin urmare, teoretic, mă adresez tot cititorilor mei mai vechi. Mă rog, nu m-aș supăra dacă ar dori și alții să citească volumul.

Am remarcat, atât în proză, cât și în poezia ta, o anume doză de cinism. Sigur că vreau să trec bariera dintre scriitor și omul din viața de zi cu zi și să te întreb: din ce convingeri personale se naște cinismul tău?
Nu e nevoie să treci vreo barieră. Eu scriu așa cum sunt. E cel mai important dar pe care l-am primit: să fac ceva așa cum sunt eu cu adevărat. Presupun că cinismul meu, așa cum îl numești tu, se naște din dezamăgire. O cale spre liniște ar fi să nu ai așteptări de la nimeni, să accepți lucrurile așa cum sunt. Cu toate acestea, supus fiind condiției umane, am deseori așteptări, uneori iraționale, ceea ce, bineînțeles, nu e vina nimănui. Doar a mea. Eu nu sunt un cinic veritabil, dimpotrivă, de multe ori sunt un tip idealist, dar se întâmplă să am și momentele mele mai puțin fericite. Prudența e ceva recomandabil, însă neîncrederea în exces față de oameni e o otravă pe care ți-o administrezi singur.

M-am întrebat mereu cum se împacă scriitorii (sau artiștii, în general) cu locurile de muncă pe care sunt nevoiți să le aibă pentru a-și asigura traiul. Ești agent de turism și unul dintre cei mai buni scriitori români ai momentului – nu îți e greu să ieși din visarea continuă ce însoțește scrisul pentru a te duce zilnic la muncă, după un program fix? Mai e loc de creativitate într-un astfel de caz?
Mie îmi place ce fac la slujbă  și scriu destul de rar, așa că nici vorbă să-mi fie greu să mă duc la muncă, mai ales că lucrez alături de familie. Îți dai seama, plec de lângă soție și copil, familia de acasă, și mă duc să muncesc alături de familia de la birou. Eu zic că nu-i ceva prea rău. Hai să-ți povestesc ceva. Acum cincisprezece ani eram într-o situație destul de delicată. Tocmai plecasem de la o agenție imobiliară unde, timp de câteva luni, nu câștigasem mai nimic, îmi căutam de lucru la alte agenții, nu mai aveam bani, nici de unde să mai împrumut, eram singur și îmi era foarte frică de ce urma. Țin minte că eram în tramvai, tocmai plecasem de la un interviu, când m-a sunat Cosmin, vărul meu, și mi-a propus să vin să lucrez la agenția lui de turism. A fost ca o gură de aer proaspăt. Un an mai târziu am cunoscut-o pe Ana, cea care avea să-mi devină soție. În viață sunt anumite momente decisive. Acela a fost unul dintre ele. Dacă nu ar fi fost telefonul lui, nu știu, sincer, dacă aș mai fi fost azi aici. Îi sunt foarte recunoscător, m-a ajutat când aveam cel mai mult nevoie. Chiar dacă aș vinde suficiente cărți cât să pot trăi din scris, probabil că aș merge în continuare la muncă. După cum spuneam, scriu rar, în mare parte scrisul meu e un proces de acumulare, apoi, când s-a adunat destul, urmează o răbufnire, care poate dura de la câteva minute până la câteva zile, depinde de cât de mult s-a strâns în mine. Aceasta este doar partea finală, cea de execuție. Vârful aisbergului. Scrisul, însă, se întâmplă tot timpul. E ca la box. Te antrenezi în continuu, te gândești în mod constant la box, dar lumea nu te vede decât în momentul în care intri în ring. Nimeni nu poate înțelege cu adevărat ce e în spate, și nici nu trebuie.

Violența omniprezentă în scrierile tale mă determină să îți pun următoarea întrebare: în ce măsură pot compensa imaginația și cărțile citite sau filmele văzute o realitate? Cum scrii despre ce nu ai trăit? Sau poți, de fapt, la modul general, să faci asta?
Natura mea este una violentă, am înțeles asta cu mult timp în urmă, prin urmare mă interesează în mod deosebit subiectul. În același timp pot oferi o mare căldură. Îmi doresc această căldură, tânjesc după blândețe, dar nu-mi pot nega partea așa-zis întunecată. Ca să o pot înțelege, scriu despre ea. Există ceva în mine care uneori mă împinge spre lucruri extreme. Îmi doresc să înțeleg de ce. Uneori accept acest ceva, alteori mă lupt cu el, probabil așa va fi până la sfârșitul vieții. Când descriu o scenă violentă, descriu de fapt o proiecție, câteodată exacerbată sau modificată, a acestui ceva. Cumva, tot ce scriu am trăit, fie doar și-n imaginație. Pornesc de la ceva real și îl amplific, îi dau formă și forță. Rezultatul, chiar dacă e produsul imaginației, are o bază reală. Uite, de exemplu, când băiețelul meu abia se născuse, îmi era teamă că i se va întâmpla ceva rău. Era foarte fragil. Am folosit această teamă în scris. O parte imaginară, cu o temelie cât se poate de reală.

Târgul de carte Leipzig 2018. Credit foto: Horst David

Diavolii tăi fragili – tu însuți unul dintre aceștia – demonstrează continuu că nu există linia aceea groasă și clară invocată de prea mulți ca graniță între alb și negru. Ai vreo amintire de demult despre momentul când ți-ai dat seama că ceea ce faci nu este doar bine sau rău?
Realitatea noastră este una subiectivă, oamenii, în general, se consideră buni și își găsesc diverse justificări pentru mai toate ticăloșiile. De multe ori când vedem pe cineva că face o chestie nasoală, impulsul este să judecăm acea persoană. E un bețiv, o nebună, un moș isteric, spunem și i-am pus pecetea. Nimeni nu ar trebui să judece pe nimeni. Orice om poartă o poveste, iar în spatele oricărei acțiuni se află câte ceva din acea poveste. Nu pot să-ți dau un răspuns clar la întrebarea ta, pentru că de multe ori sunt subiectiv și nu țin minte să fi avut o revelație în privința asta, ceea ce îmi amintesc foarte bine însă este o perioadă de vreo doi ani, despre care am vorbit în Exorcizat, în care mi-am dat seama că anumite lucruri, care pot părea simple pentru un privitor din afară, pot fi extrem de complicate pentru cel care le trăiește.

Crezi într-un rol moralizator al literaturii? Dar în rolul acesteia ca substitut pentru interacțiunea umană?
Nu cred că literatura are datoria de a spune ce e bine și ce e rău. Scriitorul este un observator, rolul său este de a-și transmite povestea în așa fel încât să se apropie cât mai mult de adevăr. Dacă e să vorbim de o datorie, aceea este a scriitorului față de arta sa. Cred însă în mesajul profund uman pe care literatura, arta în general, îl poate transmite, iar un artist sincer cu creația sa va transmite un mesaj profund uman.

Dacă s-ar face un film despre viața ta de până acum, cum s-ar numi, cine l-ar regiza și cum ar arăta sinopsis-ul?
Exorcizat mi se pare un titlu relativ potrivit, habar n-am cine s-ar băga să regizeze așa ceva și probabil scenariul ar cuprinde în mare parte experiențe din cărțile mele.

Scriu întrebările pentru acest interviu, iar la radioul meu preferat a început Biffy Clyro – God & Satan. Ce asculți tu și care e piesa pe care ai vrea să o auzi înainte de a muri?
Ce întrebare… Fără să mă gândesc prea mult, aș spune Nothing else matters -Metallica. Sau Conclusion – Apocalyptica, o piesă pe care am ascultat-o în continuu în timp ce scriam la Diavoli fragili. Acum depinde și în ce fel voi muri. Există o posibilitate destul de mare să nu-mi prea ardă să ascult muzică în momentul ăla.
Referitor la prima parte a întrebării, ascult de toate, de la Guns N’ Roses și Michael Jackson până la George Michael și Carla’s Dreams, însă muzica rock e cea mai aproape de felul meu de a fi, iar Metallica e formația mea de suflet. Ascult și multă muzică instrumentală: vioară, violoncel – Edvin Marton, Apocalyptica, David Garrett. Michael Jackson e o inspirație pentru mine ca artist. Totul la el pare simplu, fără efort. Firește, e multă muncă în spate, dar nu e nimic forțat acolo, totul pare o joacă. Dacă îl urmărești cu atenție, observi că fiecare lucru e la locul lui, nimic în plus, nimic în minus. E o exprimare a geniului în stare pură.

Știu că ar fi frumos să ofer context cititorilor pentru întrebarea aceasta, dar mă bazez pe perspicacitatea lor. Ce este poezia? Și cine sau ce te face poet?
Pentru mine, poezia este o cale de a vorbi despre viață – despre chin, bucurie, și tot spațiul dintre ele. Nu te face nimeni poet, e o titulatură, și ce importanță are la urma urmei chestia asta? Vai, uitați-vă la mine, sunt Poet! Ba chiar Poetul. Mare lucru… Nu mă interesează dacă sunt considerat poet sau nu. Scriu pentru că am nevoie, nu ca să-mi spună unul sau altul domnu’ scriitor. Contează ce scoți din tine, ce pui pe hârtie, nu tot soiul de etichetări și vanități prostești. Eu am nevoie de mai multe unghiuri pentru a privi anumite lucruri care mă interesează. Uneori folosesc proza, alteori o formă de poezie. Sunt niște unelte pe care le folosesc pentru a mă scrie. Uite, de exemplu, în Demonul fericit vorbesc despre o perioadă în care mă întâlneam cu diverse fete și mai tot timpul mă întorceam singur acasă. Eram foarte timid și nu prea știam cum să mă port, ce să spun. Un tolomac în toată puterea cuvântului. Ca orice persoană introvertită, aveam o imaginație bogată. Îmi închipuiam că le seduc și tot tacâmul. În mintea mea – Casanova, în realitate – Bulă. Când te întâlnești prima oară cu o fată, la început e dorința fizică pe care uneori o trezește prima impresie. Pe urmă, în timp ce începi să cunoști persoana, percepția se modifică și în unele cazuri atracția capătă profunzime. De aceea, în text folosesc la început un cuvânt mai tare, care semnifică pură dorință carnală, iar la sfârșit un alt cuvânt, care reprezintă ceva mult mai profund. Apoi fata pleca și rămâneam eu și imaginația mea. Ce mai pereche! Am vorbit despre asta și în Exorcizat, dar în alt fel. Demonul fericit e o formă mai concentrată, diferită ca abordare. Un alt unghi, după cum spuneam.

Care au fost așteptările tale odată cu apariția volumului Bestia obișnuinței? Receptare critică, a publicului, atenție din vreo anumită direcție? Cum arată ele acum, după publicare?
Cred că e prima oară când nu am așteptări, nici de la public, nici de la critici, de la nimeni. Pur și simplu mă bucur că a apărut, că poeziile mele sunt toate la un loc. Bestia încheie un ciclu. Urmează ceva diferit.

Facebook Comments