N-aș îndrăzni niciodată să scriu despre Un veac de singurătate, de exemplu. E o carte uriașă, din altă lume, la nivelul căreia nu te poți ridica pentru a o analiza. Poți doar să o admiri, să crezi că o înțelegi și să o iubești și, în același timp, să o detești pentru senzațiile pe care ți le provoacă, pentru micile sau marile revelații despre lume și despre viață pe care le ai, la niveluri atât de microscopic detaliate încât ajungi să te întrebi dacă autorul nu ești tu, într-un univers paralel în care reușești să rezumi esența existenței în cuvinte și pagini de roman.
Simt că încalc această regulă auto-impusă, de a nu scrie despre capodopere, când aleg să vă povestesc despre Diavoli fragili. Singurul lucru care mă îndeamnă să o fac este convingerea că, deși cunoscut și tradus, autorul acesteia merită mult mai mult. Sper să conving, fie și-un singur om, că Diavoli fragili e esențială. Probabil că simt acum ceea ce trăiesc cei care vor să ducă anumite religii mai departe, convinși că au găsit adevărul cu majuscule și la fel de convinși că, găsindu-l, a devenit unica lor misiune să-l transmită și celorlalți.
Ador senzațiile fizice date de cărți. Unitatea mea de măsură este, cred, chiar asta: ce simt când citesc un omagiu adus literaturii. Dacă îmi simt părul ridicându-se pe brațe, un zvâcnet în stomac, degetele de la mâini și de la picioare înghețând și genunchii înmuindu-se, dacă mă excită și mă face să plâng, atunci e o carte bună ori foarte bună. Dacă mi se întâmplă toate acestea mereu și mereu, alternând de la o pagină la alta, dacă sunt epuizată psihic la final, atunci știu că am citit o carte excepțională. Iar eu le-am trăit pe toate și mult mai multe chiar cu Diavoli fragili.
Încă mai cred că, pentru a scrie astfel, trebuie să fii un om construit într-un anume fel, mult mai atent decât restul la tot ce e în jur, mult mai sensibil sau, mai bine spus, mult mai dispus să te afunzi în întunericul din tine. Căci da, violența și răul ne caracterizează pe toți, iar nevorbitul despre ele nu le face să pălească, darămite să dispară. Iar explorarea lor duce fie la astfel de creații, fie la nebunie. Și iertată să fiu, dar ambele mi se par deopotrivă teribile și frumoase.
Răul este singurul element de a cărui existență nu ne putem îndoi. Răul sufocă tot.
Mi-a plăcut și că, la fel ca atunci când am citit Exorcizat, m-am identificat atât de bine cu tot ce ține de personaj și ar putea fi caracterizat drept anti-curent. De exemplu, pentru mine „vreme frumoasă” înseamnă atunci când plouă și e răcoare și străzile sunt pustii, la fel ca-n cartea în cauză:
Unii oameni nu puteau suferi ploaia, dar eu o iubeam. Vremea frumoasă era cea care îmi plăcea cel mai puțin. Mi se părea că atunci când ploua, pământul se curăța de oameni și era liniște în jur, pe când vremea frumoasă umplea lumea de oameni care aduceau zarva înapoi și atunci liniștea se ascundea undeva, așteptând iar ploaia.
Ciclicitatea, ritmul sacadat și calculat al vieților aparent haotice, care se desfășoară după niște reguli pe care noi credem că le impunem, absolut absolviți de bine și rău, în afara ori deasupra lor, pare să fie una dintre obsesiile autorului.
Istoria se repetă, cred asta, se repetă dincolo de realismul magic din cărți, dincoace de oniric; aproape de noi, în gesturile de zi cu zi pe care le facem greoi, dar cu ușoara impresie că le-am mai făcut cândva, într-o altă viață. O carte care mi-a amintit de Drumul înfometat al lui Ben Okri (recenzie aici), de Murakami și de Gabriel Garcia Marquez, pe alocuri de Palahniuk și de mulți alți scriitori mari, scriitori buni printre care eu îl pun acum și pe Radu Găvan, sus de tot în topul preferințelor personale.
Am decis să nu umplu recenzia aceasta de poze cu cartea, cum aș face în mod obișnuit. Cine nu are răbdare să citească și are nevoie să fie distras de câte-o poză colorată, acela sigur nu are trebuință de cartea despre care vorbesc.
Dacă ai ajuns până la final și vrei cartea, e disponibilă pe site-ul editurii, aici.
Leave a Reply