E 22.33, beau cafea și mă forțez să clipesc și să mă mișc; am momente relativ dese de completă încremenire, pradă unei revelații pe care n-o voi mai înțelege și n-o voi mai simți la fel ziua următoare, prinsă în dezamăgirea că trăiesc sau, dimpotrivă, bucuria că sunt în viață și azi. Acum, cu atât mai mult: am văzut HOMO ZEUS, ultima parte din Trilogia HOMO CONTEMPORANUS a lui Paul Cimpoieru. Și m-a lovit atât de tare, încât am simțit că fiecare cuvânt a fost despre mine, din mine și pentru mine, că fiecare imagine mi-a fost decupată din creier și ilustrată în acest spectacol de la care am plecat nu altcineva, ci mai mult eu decât am fost vreodată. Ca să nu risc să vă pierd folosind cuvinte mari, aș spune doar că mă simt așa doar când văd, iar și iar, filmul unguresc ON BODY AND SOUL, ori că am mai ajuns în zona aceasta de introspecție doar după ce am văzut FAUST-ul sibian.

Avem, așadar, o nou-înființată companie de teatru tânăr, independent și frumos, numită – desigur – Compania9, și avem prima lor producție care are loc în spațiu propriu, pe Tăbăcarilor 7 (București, da?). Nu-s bună la aproximări, dar nu cred să fie mai mult de 30 de locuri în sală. Înțeleg dacă, pe viitor, se vor bate oamenii pentru ele.

Trilogia HOMO CONTEMPORANUS este alcătuită din HOMO AMERICANUS (văzut și plăcut la un C‘Art Fest, am scris câteva rânduri și atunci), HOMO LOVE (tare sper să-l văd cândva) și HOMO ZEUS, performance-ul care m-a dat pe mine peste cap acum.

„Eu nu sunt bolnav”, asta ne spunem cu toții când ne e clar că există ceva care nu mai merge, nu? Când identificăm problema, dar nu avem curajul să o spunem cu voce tare, atunci ne iese chiar negarea stării. Poate și pentru că ne e mai comod să ne lamentăm că ne-am sinucide, deși știm că am ezita de-am fi puși în fața posibilității morții.

„Am devenit atât de descurajat de realitatea faptului că sunt muritor” încât… aici poate completa fiecare. Pentru unii, iminența morții înseamnă motivația necesară și suficientă pentru a trăi o nouă zi cu energie și zâmbet pe buze. Pentru alții, e șutul care te îndreaptă spre ceva ireversibil.

Dincolo de bine și rău, sus și jos, iubire și ură, viață și moarte, performance-ul transmite, într-o formă cum nu se poate mai potrivită, că nu e vorba niciodată despre învingători și învinși, ci despre luptă și despre frumusețea ei și a puterii de a o purta. Pe scena (care înseamnă aproape toată sala) îi vedem pe Paul Cimpoieru și pe Ionel Barac, un duo care testează, o bună bucată din timp, aplicabilitatea teoriilor pro și contra complexităților care alcătuiesc viața. Deposedat de propria inimă și mințindu-se că îi este mai bine așa, omul ajunge să învețe că fericirea nu e o stare continuă, că teoria pașilor mici și aproape imposibil este reală, că „noi toți suntem Jung” și că, în fața vieții și a morții, singura luptă pe care o putem purta este cea prin iubire. Altceva nu ne duce mai aproape de sentimentul de desăvârșire (aproape) divin.

Avem un mix de secvențe audio, melodii, proiecții video și joc actoricesc, un performance în care se împletesc frumos Ave Maria cu iarba mai verde de la Pink Floyd și chiar cu manele; bancuri cu Oedip și Sisif, interpretări psihologice complexe ale Cenușăresei, replici din Fight Club și analize ale sintagmei ”falling in love”, punându-se semnul egal între cădere (falling) și creație. Nimic nu este nelalocul lui în acest spectacol – poate doar spectatoarea care încearcă să nu plângă prea vizibil în penultimul rând. Dar asta este doar problema ei.

Furia lui Barac e reală, așa cum transmite că îi este și zbuciumul. Deschiderea și lumina lui Cimpoieru, la fel, speranța picurată ca un medicament. Poate că merită să trăim ca să iubim. Și ca să căutăm ce anume să iubim. Poate.

Biletele se achiziționează pe bază de donații; donația sugerată de Compania9 este de 30 lei. Știu că nimeni nu pleacă de acasă cu 2 lei în buzunar, dar v-aș bate la cap cu ceva: luați ceva mai mult, să fie sumă fixă, de exemplu, garantez că după primele 10 minute ale spectacolului vă veți spune că a meritat investiția.

Informații despre spectacol și bilete găsiți aici – tot acesta fiind și locul de unde am luat foto care ilustrează articolul de față.

Facebook Comments