Există dureri individuale care ne modelează din primele zile de viaţă şi ne desenează subtil un traseu pe care o vom apuca mai târziu, dar există şi dureri comune, de grup, ale naţiilor care au trecut prin mari dezastre împreună, aşa cum e cazul popoarelor aflate sub ocupaţie vreme îndelungată sau prinse în războaie în care au fost mai mereu fie în tabăra învingătorilor, fie a victimelor îndurerate. Poate că din astfel de mari drame şi dureri pornesc firele care se prind de oameni şi îi leagă în necazurile lor personale, mici, în tragedii de familie, trădări şi secrete, ilegalităţi şi multe altele. Poate că din astfel de mari drame şi dureri se naşte o carte ca Refugiaţii lui Viet Thanh Nguyen, apărută în colecţia musai a editurii ART în 2018.
Refugiaţii sunt cei care, lăsând în urmă o viaţă de adult bine pusă la punct, până în cele mai mici detalii, ori dimpotrivă, în care copilul abia îşi definise primii paşi şi jucăriile preferate, devin cu toţii supravieţuitori, eroi ai propriilor lor existenţe şi singurii zei necesari pentru a-şi primi în continuare speranţa că destinele se schimbă, dovada incontestabilă a acestui fapt.
În cartea de faţă avem, în prozele pe care le poţi citi ca pe un roman cu personaje preponderent vietnameze care nu se intersectează la nivel personal, ci doar într-un mental colectiv, pe refugiatul care e conştient de toate lucrurile care-l fac diferit de ceilalţi membri ai culturii în care a ajuns şi simte, în acelaşi timp, că este invizibil pentru restul, fiind insignifiant, dar şi că este sau poate ajunge foarte uşor în centrul atenţiei prin gesturi necalculate, nespecifice masei, punând faţă-n faţă, dureros, nevoia de a fi văzut şi remarcat cu a fi invizibil, parte nedistinctivă a masei.
În acelaşi timp, amestecul vechiului în care copilul nu se regăseşte (istorisirile mamei despre foamete şi război, de exemplu) cu noutatea muncii în magazinul părinţilor (pentru a-şi putea cumpăra copilul noul număr din Captain America) fac un peisaj contrastant în care problemele reale, de viaţă şi de moarte ale generaţiei părinţilor se alătură celor unui copil care trăieşte într-o societate capitalistă, consumeristă, departe de ameninţările pe care nu le poate percepe ca atare din amintirile rudelor fugite de război.
Pe lângă discriminarea pe care o deduci, o aştepţi chiar după ce citeşti titlul volumului, apar şi diferite forme ale salvării (unei naţii sau a unui individ), orientarea către partea practică a vieţii (felul în care o facultate de Filosofie este văzută ca fiind inutilă prin comparaţie cu una de Drept sau Medicină), dependenţă, bătrâneţea şi neputinţa, diferenţele între generaţii, povara moştenirii genetice, viaţa copilului adult – văzută ca o responsabilitate a părintelui, construirea identităţii unui imigrant versus deconstrucţia sinelui (cauzată de pierderea memoriei, în unul dintre cazuri).
Refugiaţii e cartea de care ai nevoie ca să-ţi aduci aminte că cine suntem nu e un fapt dat şi imobil de la început până la final, că – în ciuda marii frici de a nu fi părinţii noştri pentru copiii pe care i-am avea – suntem exact urmaşii celor care ne-au transmis o informaţie pe care conştient poate că o negăm. Şi am fi şi noi, la rândul nostru, aceiaşi părinţi care, nereuşind să „repare” vieţile copiilor lor adulţi după propriile standarde, decid să îi răzbune pentru a restabili echilibrul pe care-l consideră absolut indispensabil, cum e spargerea roţilor maşinii fostei soţii a copilului de a cărui viaţă curentă bătrânul tată nu este deloc mulţumit, acuzând şi afirmând că „singurul mod în care omul poate face deosebirea între bine şi rău e atunci când face o alegere”.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.
Leave a Reply