Dacă despre Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei am spus că e cartea la care voi visa mereu să mă reîntorc, în apărarea mea pot declara doar că încă nu citisem cealaltă carte scrisă de Annie Ernaux și deja tradusă în română, Anii, o colecție de amintiri a unei generații întregi în care cel mai mult m-a uimit și impresionat cum autoarea reușește să fie atât de precisă în detalierea particularului, a individualului, și totodată atât de reprezentativă pentru un întreg segment de populație, depășind granițele spațio-temporale ale Franței anilor 1941-2006.

Și-ar dori să reunească aceste imagini multiple ale ei, separate, discordante, prin firul unei povești, cea a propriei existențe, de la nașterea ei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și până astăzi. O existență singulară, așadar, dar și topită în mișcarea unei generații. (pag. 176)

Și în Anii remarc o finețe despre care aș fi tentată să spun că e demodată, dar e doar tandrețe în scris și pasiune pentru consemnare, e nostalgie pentru anii trecuți (deci rememorați, re-găsiți prin amintiri) mai degrabă decât pentru cine era ea atunci – și nu pentru evenimente în sine, căci paleta cuprinde deopotrivă și ce au trăit părinții și bunicii (deci anii imaginați după istorisirile lor).

Toată această reverie are un parcurs inocent, întrerupt parcă matematic de câte un episod de sadism sau de o atrocitate care repune în atenția cititorului cadrul istoric și realitatea lui, dublată și de conștientizarea existenței memoriei nelegitime, „aceea a lucrurilor pe care este de neconceput, rușinos sau nebunesc să le formulezi” (pag. 56).

Pe de o parte, avem istorisirile orale din trecutul apropiat și ale cunoștințelor transmise din generație în generație:

Vocile transmiteau o moștenire a sărăciei, a lipsurilor anterioare războiului și restricțiilor, plonjând într-o noapte imemorială, „în vremuri”, ale căror plăceri și dureri, obiceiuri și cunoștințe le depănau:

să locuiești într-o casă de chirpici

să porți galoși

să te joci cu o păpușă de cârpă

să speli rufele cu cenușă de lemn

să atârni de cămașa copiilor lângă buric un săculeț mic de pânză cu căței de usturoi, pentru a alunga viermii

să asculți de părinți și să tot primești scatoalce, dă-ți seama ce s-ar fi întâmplat dacă răspundeai obraznic (pag. 27)

Acestora li se adaugă și toate lucrurile necunoscute în trecutul majorității, cele „de care nu aveau habar”, cum era să mănânce portocale și carne roșie, deținerea de asigurări sau alocații ori pensii și să meargă în concedii.

Sunt subliniate reperele evidente, atât moral, cât și valoric: întâi familia, apoi biserica și școala, deși maturizarea înseamnă și a fi martor la evoluția societății, lucru care mărește discrepanța dintre filme și cărți, pe de o parte, și regulile societății, rigide și restrictive. M-a impresionat mulțimea de ritualuri fie existente, fie deja istorie (cum e cel al plecării în armată, de exemplu, pe care „l-am prins” și eu în familia mea, dar care acum este mai degrabă necunoscut celor mai tineri decât mine).

Despre ea vorbește la persoana a III-a, detașat; grupul din care face parte înseamnă „ei”, doar periodic refirmându-și apartenența la grup și epocă prin „noi”. Elementele din memoria colectivă predomină în detrimentul celor strict personale – morții tatălui abia dacă îi sunt dedicate câteva rânduri, iar viața de provincie și cea din Paris sunt, de cele mai multe ori, prezentate în raport cu restul lumii, prin comparație.

Anii este o răscolitoare plonjare în toate cotloanele memoriei, fără a exclude dezamăgirile politice și sociale, plecând de la fotografii cu ea și reconstruind caracteristicile vieții persoanei din fotografie cu detașare, la persoana a III-a, așa cum spuneam, referindu-se la ea și în același timp la atâtea altele asemeni ei. Există și multiple observații despre limbaj, cum ar fi remarci despre evoluția acestuia și ce spune limbajul folosit despre categorii sociale și de vârstă diferite.

În final, Annie Ernaux chiar argumentează că a încercat „regăsirea memoriei colective într-o memorie individuală” (pag. 234) și că nici nu este vorba despre „o lucrare de rememorare, așa cum este înțeleasă în general, care are drept scop istorisirea unei vieți, a unei clarificări de sine. Ea va privi în sine însăși doar pentru a regăsi acolo lumea, memoria și imaginarul zilelor trecute ale lumii, pentru a înțelege schimbarea ideilor, a credințelor și a sensibilității, transformarea oamenilor și a individului, lucruri pe care le-a cunoscut” (pag. 235) și care poate că nu înseamnă nimic în comparație cu ce va cunoaște nepoata ei și toți ceilalți care vor fi vii în anul 2070.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.

Facebook Comments