Să ne fie la toți la fel de rău este noul roman al lui Adrian Șchiop, a apărut în 2021 în colecția „Ego. Proză” a editurii Polirom și reia, se pare, temele din Soldații. Poveste din Ferentari, cartea care stă la baza filmului regizat de Ivana Mladenović și lansat în 2017 – și pe care recomand să-l (re)vedeți pe Netflix, mie mi-a revelat un actor uimitor, pe Vasile Pavel. Asta pe lângă povestea care curge frumos, natural și incomod pe alocuri, exact așa cum trebuie să fie o carte mare sau, în acest caz, și-un film.

Am citit pe Goodreads că autorului i se reproșează că nu a adus nimic nou față de Soldații. Poveste din Ferentari, însă pe aceea n-am citit-o, am văzut doar filmul, așa că nu prea am acoperire când spun „Și ce dacă reia aceeași temă, din același univers?” E greu de spus dacă trebuie să judeci o carte de sine stătător sau să o integrezi în întreaga muncă a autorului, și eu fac asta în funcție de context, de cât de bine surprinde și-a doua oară ceva aparte. Am impresia, ca să nu-i spun chiar certitudine, că mi-ar fi plăcut noul roman la fel de mult și dacă l-aș fi citit și pe cel înainte menționat.

Să ne fie la toți la fel de rău este obligatoriu să fie citită dacă vrem să mai scăpăm, prin educație, de homofobia care ne orbește în masă. Pe lângă umorul și duritatea naratorului, esențiale mi se par realitățile cu care altfel poate nu te întâlnești în viața de zi cu zi, prins în bula ta, în afara căreia uiți că există și oameni cu alte preferințe, dar cu aceleași sentimente contradictorii și cu aceleași nevoi de apropiere și înțelegere.

Romanul de față surprinde desfășurarea unei relații disfuncționale care are de înfruntat, printre piedici de natură personală și intimă, și-o pandemie de coronavirus. Realitățile sociale dureroase („De-aia e greșit ce a făcut antrenorul cu el – nu că traumă și pizda mă-sii, cum zic ăștia la TV, n-a fost nicio traumă, cărui băiat nu i-ar plăcea să stea la butoane, să pună zăbala-n gura unui adult și să-l călărească? Alta e problema – nu dai o putere așa de mare unui copil, tot așa cum nu-i pui sticla de votcă la gură, fiindcă i se urcă la cap și face tâmpenii, cum a făcut el cu Giluțu. Și nu doar asta – fiindcă-l faci dependent, toată viața o să caute senzația aia care i-a ars circuitele cândva, să se mai simtă o dată șmecher ca pe votcă, stăpânul lumii. Nu degeaba există legi și pedepse pentru asta.” – pag. 58-59) sunt dublate de perspective necosmetizate asupra abuzului, prostituției, misoginiei, sărăciei. Acestea mi se par proaspete, noi, diferite, nișate și necesare la noi, tot pentru a ne expune măcar la ce e altfel decât majoritatea și a vedea că nu ne lezează în vreun fel.

Un alt lucru pe care-l admir la autor e că se vede că scrie fără să vrea să facă pe plac cuiva, dar și fără să-și propună să șocheze, poate de asta îi iese atât de bine proza prin care nu strigă că: „Eu sunt mai mult” sau „mai puțin” decât altcineva, ci doar: „Eu sunt și asta e povestea pe care vreau să o spun astăzi.”

Susține ancazaharia.ro comandând cartea de aici.

Facebook Comments