Aveam o regulă care presupunea să nu mai citesc cărți despre Holocaust. Citisem mult, mă înfuriam de fiecare dată când vedeam ceva descriptiv, fie că era informație nouă sau veche, pentru că niciodată nu am reușit să înțeleg ceva simplu: cum se poate ca o turmă întreagă să ia decizii și să acționeze atât de crud? Nu se trezește nimeni să-i trezească și pe ceilalți?

Aveam impresia că-mi alimentează, tocmai prin narațiunea de tipul „uite ce-au făcut ăștia”, o ură față de celălalt, de tabăra opusă, de cine crede diferit față de mine, de cine neagă ororile mari ale istoriei. Când e nevoie doar de a înțelege pentru a nu repeta ce s-a trăit. Fără ură, fără tabere, ba chiar fără reproșuri și remindere rău intenționate.

Doar odată cu deschiderea cărții scrise de Edith Eva Eger am luat în calcul că poate nu am citit eu cărțile potrivite. Pentru că tonul dr. Eger e relaxat, nu acuză, deși povestea ei de viață probabil ar îndreptăți-o. Nu e spoiler dacă vă spun ceva de pe coperta a patra: în adolescență, vârsta marilor planuri, Edith ajunge într-un lagăr, este separată de familia care se pierde și scapă de la moarte în moduri incredibile.

Alegerea este o carte necesară și dură, dar nu-i deloc inconfortabilă. Nu e lamentație și nu e patetism în memoriile dr. Eger. Și poate că mi-a plăcut atât de mult volumul acesta și pentru că a subliniat simplu și clar cum gândurile față de persoana pe care o percepi drept dușman pot fi diferite: poți să-i dorești moartea drept răzbunare sau poți să-i dorești ca într-o zi să te înțeleagă. Mi se pare mai dură și mai corectă cea de a doua variantă.

Acum psihoterapeut, dr. Eger face la începutul cărții o comparație a durerilor în două cazuri distincte și le pune pe picior de egalitate: tristețea mamei a cărei fiică e pe moarte nu e cu nimic mai presus decât cea a femeii cu o mașină care i se livrează în culoarea nedorită. Durerile noastre, indiferent de ce le cauzează, sunt la fel de adevărate, de mari, de valide. Cred eu și o spune și dr. Eger. La fel cum cred într-o putere a rugăciunii față de strămoși sau apropiați sau de sine, nu în alte tipuri – aici, în Alegerea, fiicele împrumută inconștient de la mamă obiceiul de a se ruga pentru ajutor, mai departe, mamei moarte.

Sunt disecate, obiectiv și subiectiv, nedreptatea pierderii, curiozitățile „lumești” în fața morții (la gândul că va muri virgină în lagăr, ea se întreabă: „De ce trebuia să pierd și lucrurile pe care nu le știam încă? De ce trebuia să pierd viitorul? Potențialul meu? Copiii cărora n-aveam să le fiu niciodată mamă?”), lipsa de reacție, care este un risc în sine, nevoia de a-și proteja părinții și tristețea că nu pot face ei asta pentru întreaga familie. Și în final simți că ai mai trăit o viață pe lângă a ta, că ai învățat câteva lecții a căror utilitate se va dovedi curând și-n viața ta, la următoarea decizie mică sau mare pe care o vei avea de luat. Când vei fi, poate, mai conștient că Alegerea este exclusiv a ta.

Susține ancazaharia.ro pe Patreon sau comandând cartea de aici. 

Facebook Comments