În octombrie se lansează la Brașov (și  nu numai, urmăriți Facebook-ul editurii Herg Benet aici) cele trei volume deja publicate ale ciclului Miasma, scrise de Flavius Ardelean și ilustrate extraordinar de Ecaterina Boricean. Acesta este și motivul pentru care m-am apucat degrabă de citit cărțile, iar primul volum, Scârba sfântului cu sfoară roșie, l-am dat gata în câteva ore. În care, culmea, am apucat să-mi fac și o grămadă de notițe și însemnări, pentru că revelațiile au curs pur și simplu pe toată durata lecturii.

Scârba sfântului cu sfoară roșie a apărut în 2015 în colecția Cărțile Arven și are 260 de pagini perfect scrise și care acum mi se par esențiale pentru orice cititor de scriitori români contemporani. E un must-read atât pentru temă în sine, dar e și un bun studiu de caz asupra modului în care se scrie, o apropiere de literatura vie și adevărată a zilelor noastre din care se deduce cu ușurință munca depusă, documentarea făcută, nopțile nedormite ale scriitorului-demiurg.

Avem, prin urmare, o Lume și o ne’Lume care se întrepătrund, iar rolul sfântului cu sfoara roșie, Taush, este să ajute, alături de alți pricepuți, la menținerea ne’Lumii în partea ei de realitate, de univers. Amestecul prea violent al celor două dimensiuni poate aduce – și chiar asta face, veți vedea – nenorociri și monștri neimaginați, dar imaginabili, în viața de zi cu zi a unor nevinovați. Bartholomeus Pumn-de-Oase, naratorul poveștii noastre, este și el un fost sfânt, partener jertfit de Taush.

Bartholomeus, cu căruța lui cu coviltir în care transportă oameni, e un fel de luntraș care poartă sufletele peste Styx, un portar între două lumi – pentru că pe amândouă le cunoaște bine. Lumea, așa cum o știm, e aberantă și totuși posibilă, cu găuri de necunoscut ca în Twin Peaks și cu personaje capabile să călătorească dintr-o lume în alta.

Spre deosebire de alți mari autori români contemporani ale căror obsesii sunt recognoscibile ușor, stilul lui Flavius Ardelean își păstrează farmecul și unicitatea, este identificabil, dar obsesiile lui nu sunt chiar atât de ușor de definit. Știi când citești ceva scris de el, dar este greu să arăți cu degetul ce anume îl face să fie el. Iar asta îl face inepuizabil și irepetabil cu adevărat.

Granițele spațio-temporale sunt, în această carte (și-n multe ale aceluiași autor) rearanjate, redefinite și nimic, absolut niciun detaliu nu e nelalocul lui; vorbește despre o lume pe care o știm și nu o știm deopotrivă. Ne’Lumea este ceva despre care cumva, intuitiv, știm; înțelegem grozăviile imaginației lui pentru că vorbește despre Moarte și Rău și despre cum se împletesc ele, natural, cu Viața și Binele.

În opoziție cu o facere biblică, în Scârba sfântului cu sfoară roșie avem o des-facere, o dezvoltare aparte ce are loc în timp ce totul se destramă, lumea dispare fir cu fir și țărâna se cerne de țărână pentru a se pierde în neant. Dumnezeu rupe din coasta lui Adam pentru a o face pe Eva, Taush îl descărnează pe Bartholomeus, cel care devine, la rândul lui, un schelet ce descărnează pe bărbatul cu un singur ochi.

Cartea are muzicalitate, o cadență aparte și un ritm ca de poezie, multe aliterații de efect și anagrame (Talpa lui Tapal, de exemplu). Și cred că ceea ce vrea să spună autorul, pe scurt, este că: în lipsa povestirilor nu mai avem și nu mai suntem nimic, cădem din timp direct în uitarea eternă și nu mai suntem oameni.

Cărțile sunt la pachet și-n promoție aici.

Facebook Comments