Am vrut să mă apuc de scris despre Vreau să cînt și chiar cînt, am zis să-mi pregătesc notițele și să mă apuc de lucru, numai că mi-am dat seama că, așa cum mi se întâmplă uneori, am parcurs cartea de la un capăt la celălalt fără a-mi nota fie și un singur lucru, un cuvânt măcar. Așa că mă simt de parcă ar fi nevoie să improvizez, dar asta nu-i rău deloc, pentru că improvizația e sinceritate și naturalețe.
Vreau să cînt și chiar cînt a apărut în 2015 la CDPL (casa de pariuri literare) și are pe copertă portretul autorului, realizat de pictorul Ștefan Doru Moscu după o fotografie cu Mihail Vakulovski.
Conține 13 interviuri care-l au în prim-plan pe autor și care au fost realizate, de-a lungul anilor, de următorii: un cristian, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Veronica D. Niculescu, Diana Iepure, Sorin-Mihai Grad & Ormeny Francisc, Ioana Vighi, Ioana Rotaru, Amelia Stănescu, Jovi Ene, Nicolae Baldovin, Aurelia Borzin și Cătălin Stanciu. La final există o secțiune de galerie foto, cu câteva fotografii cu Mihail și fratele său, Alexandru, cu părinții și bunicii acestora, dar și cu soția lui Mihail, Carmina, și cu Dan Perjovschi, cei doi făcând parte din redacția Tiuk!
Nu am motive să nu fiu de aceeași părere cu Mihail: interviurile cu artiști chiar ajută publicul, pentru că te fac să pricepi mai multe despre motive și context, despre cine e omul în afara cărții care e reprezentativă pentru tine, ai acces la trăiri mai intense și profunde, afli (și alte) adevăruri, te „împrietenești” și cu autorul, nu doar cu opera.
Mi-a plăcut cartea pentru sinceritatea cu care Mihail pare să fi răspuns la întrebări, iar ceea ce cred că e impresionant este faptul că spune și lucruri poate neplăcute sau incomode, dar este atât de vizibil faptul că nu le spune cu răutate, ci pur și simplu explică o realitate. Aici mă refer, mai ales, la ceea ce spune (și cum spune) despre omul, profesorul și afaceristul Alexandru Mușina.
Aceeași franchețe se observă și când vorbește despre tatăl său, care-i rămâne cel mai de seamă model și inspirație în viață; despre copilăria pe care a avut-o, despre motivele (cât se poate de „omenești”) care-l țin în Brașov, despre ițele încurcate (și deloc plictisitoare) ale carierei lui, schimbând job-uri interesante de unde pleacă mai ales cu niște povești remarcabile (cum este cazul cărții Biblidioteca, de exemplu).
Știm acum, dacă nu bănuiam deja, că Mihail Vakulovski nu scrie „din obligație, ci de plăcere” și că fiecare biografie poate fi subiect de roman, mai mult sau mai puțin nuanțat și „cosmetizat”.
Suntem datori locurilor în care scriem, dar și locurile despre care scriem uneori rămân datoare unor scriitori. (pag. 92)
Scriind peste tot pe unde a avut ocazia, Mihail a reușit să nu lase nimic neacoperit, a scris poezie, proză și dramaturgie, va scrie la fel – probabil – și-n continuare, luând absurdul și penibilul din lumea reală, din viața de zi cu zi, și transformându-le în niște povești pe care poate că unii nu le vor crede.
Dacă mai era nevoie de vreun îndemn pentru a citi (și) interviuri, cred că Vreau să cînt și chiar cînteste un astfel de îndemn. Sigur, tot nu-l iert pe Mihail pentru că scrie cu î-ul care nu-mi place mie, dar mai bine să încheiem cu ceva fain, cum ar fi o recomandare: citiți trilogia Tovarăși de cameră, sunt șanse mari să vă placă!
Mulțumesc, Mihail, pentru carte!
Leave a Reply