Citisem undeva de teoria conform căreia Domenico Starnone este Elena Ferrante; în alt loc, că soția lui și traducătoarea Anita Raja ar fi, de fapt, cea care publică sub pseudonimul autoarei Tetralogiei napolitane. A fost o vreme, scurtă, când mi-a păsat și mie de identitatea Elenei Ferrante, după care mi-am dat seama, din fericire, că chiar nu-mi pasă: vreau povestea, nu omul din spatele ei. Nu vreau să știu dacă tot Starnone a scris și tetralogia sus-amintită, cum nu vreau să știu ce mănâncă Ferrante la micul-dejun, ce pasiuni are și ce necazuri a avut de-a lungul vieții. Mi-e de-ajuns ce și cum scrie.

Noduri a apărut la Litera la finalul anului 2018, la 4 ani de la publicarea în original; nu mai laud coperta și formatul, probabil știți deja că sunt mare admiratoare a muncii depuse pe această parte de editura Litera în ultimii ani. Așadar, cu un stil extrem de apropiat de cel al Elenei Ferrante, Starnone ne introduce în grijile cotidiene ale unui cuplu a cărui poveste se spune fragmentat, din perspective diferite, ca un puzzle care se alcătuiește imprecis, nesigur, luând piese și forțându-le pe altele să umple spațiile goale.

Finalul este complet neașteptat, și-aș sublinia asta mai ales într-un anume context: extrem de rar mai găsesc cărți care să mă ia prin surprindere la un moment dat. Dar Noduri a făcut asta și chiar mai mult, pentru că m-am regăsit, puțin câte puțin, în fiecare dintre personaje. Este o carte pe care Costin, amicul pasionat de SF, n-ar citi-o, de exemplu, pentru că sunt prea multe trăiri aici, multe contradictorii, răsturnări de situație – dar care au loc într-un ritm oarecum domol; autorul nu se grăbește, naratorii nici atât, viața curge oricum pe lângă noi și alegerile noastre.

În final, suntem cine ne amintim că suntem, iar pentru ceilalți suntem doar amintirile lor despre noi. Iar trădările pierd din dimensiuni când sunt urmate de împăcări, destinele se pot reînnoda și fericirea, dacă nu mimată, poate fi înlocuită de o liniște bazată pe asumarea completă a unui rol: victimă și vinovat, în acest caz, fiecare poziționându-se, până la sfârșitul vieții, în „hainele” în care a fost prins de momentul critic. De aceea pare că destinul unora este să trăiască într-o continuă căință, în vreme ce victima inițială se poate transforma într-un personaj lipsit de empatie față de celălalt, care „și-o merită”. O poveste scurtă, dar extrem de bună, în stilul Elenei Ferrante, dar cu un final deloc caracteristic scriitoarei și mai degrabă din zona de policier. Suntem frustrările acumulate în urma tuturor renunțărilor, suntem dorințele rămase după ce n-am avut curaj să ne urmăm impulsurile. Și pare că nimeni n-a spus asta mai frumos decât o face Domenico Starnone aici.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt, cartea se găsește aici.

Facebook Comments