N-am mai atins alcool de vreun an de zile, dar acum mi-am pus un pahar ca să am curaj să zic ce vreau să zic exact așa cum mi-s așezate gândurile în cap și nu altfel. Asta în contextul în care cartfest, festival de care sunt legată pentru că am fost prezentă în public (și nu numai) începând cu a doua ediție, nu are loc pentru că autoritățile locale au considerat că evenimentul „nu aduce beneficii comunității”. Mai ales dacă ați fost vreodată la cartfest și ați văzut ce era și cum s-a dezvoltat, alături de localitate, există o petiție pentru ca ediția de anul viitor să aibă loc. Ea poate fi semnată aici.
Dar articolul ăsta, deși început pe negativ, nu asta vrea să arate, ci dimpotrivă: trebuie să vă povestesc, așa cum am făcut-o și când am fost la Stand-Up Poetry la Alba Iulia în 2021, despre câte lucruri bune și faine – pe termen scurt, mediu și mai ales lung – se întâmplă atunci când autoritățile văd în evenimentele cultural-artistice potențialul pentru dezvoltare. Sigur, o lansare de carte, o lectură sau o expoziție nu aduce un vot mâine, că nu e sticlă cu ulei, dar văd că, destul de timid și totuși sigur, politicienii reușesc să priceapă cum li se transformă potențialii votanți în urma expunerii constante la „altceva”. Și că e vorba despre a crește împreună, dincolo de alte „tabere” pe care le alegem sau în care suntem atrași.
Tabăra de Literatură Sângeorz-Băi, 2022
La începutul lunii mai 2022, am fost o săptămână la Sângeorz-Băi, în Tabăra de Literatură de acolo, și-am trăit fiecare zi cu mulțumirea și uimirea că există și acest „altfel” pomenit anterior. Că există organizatori preocupați în mod egal de comunitatea căreia vor să-i ofere ceva divers și de interes, dar și de invitații la fel de diverși.
Ce am făcut
Cred că în primele zile ne-am limpezit cu toții gândurile, am dat slow down la viață și la gânduri, apoi ne-am pus pe luat notițe, scris idei sau chiar fraze coerente. Apoi am fost la liceu și-am vorbit cu adolescenții despre cât de cool e (sau nu?) să fii scriitor, între timp am mai argumentat și noi, la câte un ceai de seară, dacă scriem pentru că vrem faimă sau bani sau ambele sau nimic. N-am avut curaj să gust din apa cu bulbuci a localității, dar m-au amuzat reacțiile celorlalți. Am revăzut apoi fotografii și par supărată în toate, dar ăsta e bitch resting face-ul meu ca să nu fac riduri – la care mi-am dat seama că renunț, apropo, că nu vreau să par supărată când nu-s.
Ce-am mai făcut eu? M-am simțit prost că nu am citit absolut tot ce-au scris oamenii ăștia, așa că am ajuns acasă și m-am apucat de căutat în bibliotecă tot ce aveam deja – le citesc și-apoi trec la cumpărat ce a mai rămas nebifat. Mai ales că îi știam doar pe Iulian și pe Bogdan face to face, iar pe Dan și pe Marin i-am admirat din public la câteva lansări. Însă acum sunt cu toții niște oameni care mi-s și mai dragi și vreau să mă apropii și de ce au scris (bine, cred că doar de la Augustin nu citisem nimic la momentul taberei). Nici nu contează să-mi placă sau nu, nu despre asta e vorba.
Ce am vizitat
Printre altele, am stat la Vila Luminița (unde-a fost atâââât de liniște, din copilărie nu m-am mai bucurat atât de ploaie, foșnet de frunze, trop-trop de cai dimineața pe străzi), am fost la Conacul Sanct Gurgh (și-am scris aici despre experiență) – unde ne-a atras ca un magnet Camera Scriitorului, am băut multe cafele la Megaparc (încă nu m-am lămurit dacă e cu „c” sau cu „k”, dar știu că am scris mult acolo și-am făcut poze care m-au ajutat să trec de 1 milion de vizualizări în Google), am citit la Muzeul de Artă Comparată Sângeorz-Băi (și despre locul ăsta vreau să scriu separat curând, e fabulos și știți că nu arunc cu astfel de cuvinte decât atunci când e 100% justificat), am fost la stână și pe coclauri, la magazin și la Casa de Hogină Maria (pe jos de la cazare, bravo, Anca!). Și sigur am mai făcut multe, dar mi le aduc aminte curând. A, și m-am pastilat cu Nurofenul lui Bogdan când n-am mai fost în stare să funcționez. La Muzeul de Artă Comparată m-am bucurat să mă întâlnesc cu un prieten (virtual până-n ziua aia), Cristian Chiriac de la iarba Fiarelor, și cu partenera lui, Anamaria Șerban, care mi-au îmbunătățit și mai mult vibe-ul.
Ce am simțit
Am simțit că e important ceea ce fac(em) și că există ochi care ne văd și urechi care ne ascultă, că e relevant ce facem, că lumea e mereu un burete gata să absoarbă frumos și povești pentru că de alte lucruri are parte by default. Până să ajung la Sângeorz, mi se părea că eu sunt neobosită, dar mi-am găsit un model în Florin Hodoroga, care mi-a lăsat impresia că se trezește în fiecare dimineață întrebând: „OK, ce facem azi pentru lume?” Și vreau să fiu și eu mai mult ca el și mai puțin ca varianta mea trecută, aia care se întreba: „Da, dar lumea ce-mi dă mie?!”
Ce urmează
Va apărea o nouă ediție din Cartea Sângeorzului, cu texte scrise de cei prezenți acolo anul acesta (spoiler: eu am scris un jurnal-poem care sper să placă și altora, că mie mi-a plăcut la recitire). Dacă nu ați urmărit lecturile noastre de la fața locului, puteți începe cu un video cu Anda, care a citit din volumul de poezie care i-a apărut la Charmides chiar în acele zile, apoi scrollați prin restul, că am citit toți (și chiar frumos). Sper din toată inima ca la anul să urmeze încă o ediție a taberei, să facă bine și altora în continuare. Iar pentru mine, că m-au inspirat, urmează și mai multă muncă la Revista Golan (nu vă autoinvitați în tabără, că încă e pe hârtie, dar stați cu un ochi pe noi).
Zic în titlu că aceasta a fost prima mea săptămână la Bistrița pentru că vreau să mai merg de-acum la festivalurile din zonă, măcar de câteva ori la muzeu, măcar o carte să-mi iau de la Humanitas-ul de acolo, măcar la anul să ajung la lectura participanților la tabără.
Fotografii de Cristina Drăghici.
Leave a Reply