Am descoperit-o pe excelenta romancieră Ioana Maria Stăncescu odată cu debutul ei, Tot ce i-am promis tatălui meu, carte care m-a cutremurat și despre care am scris aici. La fel ca în alte câteva cazuri de scriitori care mă cuceresc de la primele pagini și o țin tot așa până la ultima, și-n cazul acestei autoare mi-am promis să fac tot ce pot ca să nu ratez noile apariții, oricând și orice ar fi ele… ehe, încă visez la poezie scrisă de Ioana Maria Stăncescu. Astfel că Tăcerea vine prima nu m-a dezamăgit, ci dimpotrivă, mi-a mai dezvăluit câteva laturi și unghiuri ale complexității prozei Ioanei pe care nu le observasem din prima.
Rezumat
Tăcerea vine prima este al doilea roman al Ioanei Maria Stăncescu și a apărut în 2024 la Editura Trei. Știam că urma să apară încă de când am făcut acest interviu la FILIT, însă parcă nu m-am așteptat să mă zdruncine emoțional și să mă răscolească atât și acesta. Am spus la un moment dat, drept e că doar pentru mine, că Ioana e ca un specialist în psihologie care știe exact ce să observe în celălalt pentru a putea apăsa apoi butoane exacte care să declanșeze conștientizări monumentale.
Pe coperta a patra, Veronica D. Niculescu spune că avem de-a face cu o „carte a mamelor, matrioșkă a generațiilor”, observând cum femeile dintr-o familie sunt cele prezente, tăcute sau nu, în durerile și dramele lor, în vreme ce bărbații au plecat de multă vreme, abandonând sau pierzându-se pe drumuri pe care inițial le aleseseră.
Prinsă între fiica adolescentă și mama solicitantă și în calitatea ei de fiică și mamă, Dora este un personaj complicat, care se împotrivește soarelui ce ar putea să-i răsară pe stradă. Vrea să fie iubită și să evadeze din capcana singurătății impuse de munca de acasă, însă în același timp este deja și resemnată cu ceea ce crede că știe: bărbații vor pleca mereu, nu mai merită efortul.
Recenzie
Cred că personajele feminine din Tăcerea vine prima sunt, pentru bărbații (ușor) misogini, femei „din alea”: capricioase, nervoase și enerva(n)te, greu de înțeles, poate chiar ușor de urât. Ele nu țin să facă pe plac, se răzvrătesc chiar și împotriva propriei familii sau a propriei persoane, uneori cu efecte aproape de tragic. Să nu uităm, totuși, cine și ce le-a făcut să fie așa. Pentru astfel de bărbați, dezamăgirea de a avea fiice este dureros de reală:
„Când s-a însurat, nu iubirea l-a împins spre Victoria, ci mai ales dorința să aibă un băiat. Un băiețandru ca acela care fusese el, pe vremuri, și la care se gândea uneori, aproape cu dor, întrebându-se cum ar fi ajuns dacă boala nu i-ar fi strâmbat piciorul și nu l-ar fi transformat în șchiopul satului. Doar că bunica i-a născut o fată, iar mâinile lui Marin, după ce s-au tot frământat una de cealaltă, au învățat să ridice paharul și să lovească. (pag. 32)
Tăcerea nu doar că apare prima, ea nici nu vine singură: este însoțită de o amorțeală, o lipsă de reacție care ar trebui să protejeze. „Cât timp nu fac nimic, nu se poate întâmpla nimic rău” (pag. 33), își spune Dora, care nu este motivată să facă niciodată primul pas, asta deoarece „dacă o face el primul înseamnă că vrea, altfel poate doar îi e jenă să spună nu” (idem).
Secvențele onirice mi se par extrem de importante și relevante pentru a contura psihicul personajului: acestea oglindesc frici și traume mult mai clar decât o poate recunoaște Dora când nu doarme, autoconstrânsă în regulile pe care și le impune. În mare parte, deoarece o doză importantă de crispare o împrumută, parțial conștient, copiindu-și mama în respingerea bărbaților.
Dora e dură cu mama ei – mai puțin direct, mai mult în monolog interior: „Nu știu dacă mama simte nevoia să fie rea ca să nu fie slabă. (…) Cred că doar la mama am văzut asocierea asta dintre prostie, singurătate și plecare” (pag. 136). Dar ratează observația logică: din partea propriei fiice are parte de aceeași respingere. Pe alocuri, Dora recunoaște că unele caracteristici pe care le putem vedea drept „defecte” sunt preluate de la mama sa, așa cum este trista realitate a faptului că există părinți care ajung să-și șantajeze copiii pentru a primi îmbrățișări:
„Asta am învățat-o de la mama: când mă făcusem deja mare și nu mai suportam să o las să mă pupe sau să mă ia în brațe ori de câte ori avea ea chef, mama scotea câte o suferință din săculețul cu dureri pe care părea că-l poartă ziua-ntreagă la gât și mi-o băga sub nas, încercând să mă înduplece să-i accept brațele și buzele.” (pag. 147)
Raportarea multiplan la îmbătrânirea celor care ne-au dat viață este și ea surprinsă într-un amestec de melancolie cu competitivitate:
„Mamele au doar o vârstă. Cea care ne vine prima în cap când ne gândim la ele. A mea are vreo treizeci și ceva. Tot ce vine peste nu mai e a mamei, ci a femeii cu care mă lupt dintotdeauna, sperând ca-ntr-o zi să fiu mai bună decât ea.” (pag. 154)
În cele din urmă, întreaga carte pare să fie cea a unor oameni care s-au înrăit pentru că nu au știut să se bucure de existență, iar asta le-a întunecat tot mai mult orizonturile, neavând ce entuziasm și pozitivism să dea mai departe: „Adevărul e că dacă lași mintea să îmbătrânească repede, trage și corpul după ea, nu invers. Iar maică-ta e din aia de s-a rușinat să se bucure de viață. Așa s-a înrăit.” (pag. 156)
Reproșurile ocupă o parte semnificativă a narațiunii, la fel cum sunt și certitudinile că fiecare personaj știe totul despre celelalte, că nu mai merită să descopere nimic. Fiecare este convins că-n final va fi dezamăgit de celălalt, a cărui (re)acțiune e anticipată (corect) în detaliu, în timp ce bărbații sunt ideali doar în închipuiri și fantezii, acolo unde sunt mereu tineri, iubesc și nu părăsesc.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply