I-am citit întotdeauna cu plăcere pe frații Vakulovski – și mereu m-a ajutat să nu fiu prinsă în imposibilitatea de a face ierarhii faptul că scriu atât de diferit unul față de celălalt. În vreme ce în proza și-n poezia lui Mihail parcă mai întrezărești o rază de speranță pentru omenire și încredere în oameni, la Alexandru Vakulovski am sesizat, de fiecare dată, dezamăgirea resimțită față de istoria – mică sau mare – care ratează fiecare ocazie de a se autosalva măcar la nivel de reputație.

Continue reading