Camera, o lume sinonimă cu durerea, trauma şi abuzul

Camera este una dintre cărţile despre care e greu de scris. Nu pentru că nu ai avea ce, ci pur şi simplu pentru că detaliile unei creaţii literare inspirate de realitate sunt atât de dure, încât fac restul cuvintelor inutile, prea mici sau prea crude, ne-pline de însemnătatea pe care personajele din roman o dau celor folosite de ele în cei câţiva metri pătraţi în care o tânără răpită se maturizează în camera-cuşcă în care este ţinută prizonieră ani întregi, abuzată sexual, şi în care în cele din urmă devine mamă, condiţie care pune o cu totul altă lumină asupra rolului ei. Din victimă a agresorului ei trebuie să se transforme în apărătorul fiului, în sursa lui de lumină, bunătate şi înţelepciune.

Continue reading “Camera, o lume sinonimă cu durerea, trauma şi abuzul”

Refugiaţii: când suferinţa unei naţiuni o conturează pe cea individuală

Există dureri individuale care ne modelează din primele zile de viaţă şi ne desenează subtil un traseu pe care o vom apuca mai târziu, dar există şi dureri comune, de grup, ale naţiilor care au trecut prin mari dezastre împreună, aşa cum e cazul popoarelor aflate sub ocupaţie vreme îndelungată sau prinse în războaie în care au fost mai mereu fie în tabăra învingătorilor, fie a victimelor îndurerate. Poate că din astfel de mari drame şi dureri pornesc firele care se prind de oameni şi îi leagă în necazurile lor personale, mici, în tragedii de familie, trădări şi secrete, ilegalităţi şi multe altele. Poate că din astfel de mari drame şi dureri se naşte o carte ca Refugiaţii lui Viet Thanh Nguyen, apărută în colecţia musai a editurii ART în 2018. Continue reading “Refugiaţii: când suferinţa unei naţiuni o conturează pe cea individuală”

O plecăciune dumnezeului care locuieşte în miezul fiecărui om

Herra Björnsson, fantastică femeie ajunsă la 80 de ani, îşi rememorează întreaga viaţă ca într-o clipire înaintea morţii, şi desenează detaliat o replică a unei vieţi demne de roman ori de transpunere cinematografică. Herra e puternică, aşa a fost dintotdeauna, s-a modelat după nevoi, s-a recompus şi s-a croit după vremurile care au marcat-o, după oamenii cu care a avut de-a face, desprinsă de familie şi niciodată la locul ei, dar găsindu-şi, nu chiar târziu în cursul existenţei ei marcante, un „acasă” în ea însăşi la care s-a putut întoarce mereu. Continue reading “O plecăciune dumnezeului care locuieşte în miezul fiecărui om”