Mihail Vakulovski: Am scris „Tata mă citeşte şi după moarte” cu mare plăcere şi aşa sper că e şi lectura acestei poVeşti.

Am devorat cartea Tata mă citeşte şi după moarte, a lui Mihail Vakulovski, la scurtă vreme după apariţie; nu recomand să faceţi neapărat la fel, e o carte de simţit şi de trăit, cu îndemnuri tacite la rememorat copilăria şi oamenii care ne-au marcat-o, poate de parcurs cu un creion în mână – pentru însemnările inevitabile. Fără să o lungesc cu introducerea, vă îndemn doar să citiţi romanul lui Mihail, dar şi recenzia mea, care e aici. Şi să vă bucuraţi de dialogul pe care l-am avut cu el acum, când e vreme de stat în casă şi cumpărat cărţile autorilor contemporani. V-am mai povestit şi despre importanţa acestui fapt. Continue reading “Mihail Vakulovski: Am scris „Tata mă citeşte şi după moarte” cu mare plăcere şi aşa sper că e şi lectura acestei poVeşti.”

Viața ca un buton de pauză între apropieri

M-am apropiat de Robert Negru și de Alexei Toma, personajele romanului lui Bogdan Răileanu, cu un grad ridicat de precauție, neavând experiența vreunei prietenii din copilărie sau adolescență care să mă fi marcat pe mine atât cât ar fi trebuit pentru a înțelege pe deplin necesitatea recuperării unui timp pierdut în relația cu un apropiat pe care viața și vremurile îl duc, treptat, tot mai departe.  Continue reading “Viața ca un buton de pauză între apropieri”

Michel Houellebecq, definiția incorectitudinii politice

Nu mai știu când l-am descoperit pe Houellebecq, au trecut niște ani, iar eu eram prin facultate. Nici nu mai țin minte ce-am citit, deși cred că era Platforma. I-am mai citit câteva romane, m-au dezamăgit poeziile, dar rămâne printre prozatorii contemporani pe care îi prefer. Cu Supunere și Serotonină doar mi-am reconfirmat părerea bună pe care o am despre scrisul lui Michel Houellebecq. Continue reading “Michel Houellebecq, definiția incorectitudinii politice”