Citesc fiecare carte a Mariei Orban cu uimire și fascinație. M-a convins încă de la Oameni mari că este o colosală scriitoare, lucru confirmat apoi și de Toată dragostea dintr-o fotografie arsă (despre care am scris aici).
Ieri a ajuns la mine Teritoriu de luptă, azi am și citit-o, și m-am convins încă o dată de cât de precise îi sunt observațiile asupra unor trăiri copleșitoare și totodată la ordinea zilei. În puțin peste o sută de pagini, autoarea reușește să redea, într-un minimalism de efect, detaliile unei vieți feminine trăite la limita dintre roluri multiple și așteptări ale celorlalți, mereu cu sentimentul de inadecvare, de insuficiență, de ratare.
