Femeile şi pierderile lor, pasul necesar spre metamorfoza vrăjitoarelor

Pe Mariana Enriquez cred că tot prin Iocan sau Dilema veche am descoperit-o, şi-atunci am pus repede pe lista interminabilă cu cărţi de citit viaţa asta şi Ce-am pierdut în foc, volumul ei cu 12 proze scurte formidabile şi întunecate, apărut în 2016 în original şi în 2017 la noi, în traducerea-emblemă a lui Marin Mălaicu-Hondrari. Nu ştiu ca la noi să se fi tradus şi altceva, însă aştept cu nerăbdare să mai descopăr numele acestei autoare pe vreo nouă apariţie din librării pentru că m-a convins şi m-a readus într-o zonă care îmi era oarecum familiară în copilărie şi adolescenţă: împletirea în detaliu, cu atenţie, a realului şi fantasticului negru, a superstiţiei celor ce nu par să înţeleagă cu logica inefabilă a traumei absolute, a omorului şi-a fricii în stare pură, concentrată. Continue reading “Femeile şi pierderile lor, pasul necesar spre metamorfoza vrăjitoarelor”

Corpul ei şi alte desfătări: încuiat în afara minţii tale sau blocat înăuntrul ei?

Visez la Corpul ei şi alte desfătări de când a apărut cartea la noi, în 2018, în colecţia Endorfiction a editurii Vellant. Asta pentru că am intuit, citind una dintre prozele scrise de Carmen Maria Machado undeva, poate în Iocan, nu mai ştiu exact, că am de-a face cu o scriitoare a cărei vulnerabilitate transpusă în cuvintele şi faptele personajelor îi dau o forţă uluitoare şi o feminitate de neimaginat, deopotrivă candidă şi feroce, ca a unui animal rănit care nu-şi pierde nici o clipă mândria şi care luptă pentru a fi lăsat în pace.

Continue reading “Corpul ei şi alte desfătări: încuiat în afara minţii tale sau blocat înăuntrul ei?”

„Numai demonii nu lasă urme. Omul lasă întotdeauna.”

Un lup atârna în cais, cu capul în jos e prima carte de Mo Yan pe care reușesc să o și termin de citit; de unele dintre romanele lui m-am apucat de-a lungul timpului și, din cine știe ce motive, le-am abandonat; Mo Yan însuși e un scriitor care m-a intimidat dintotdeauna, care mi se pare la fel de rigid, poate chiar rece și intimidant ca Vodolazkin (despre al cărui Laur am scris aici), oameni care te impresionează prin simplitate și complexitate într-un amestec de proporții nemaîntâlnite, irepetabile la scară largă sau măcar intenționat. Continue reading “„Numai demonii nu lasă urme. Omul lasă întotdeauna.””