Nu discutăm de ei, ai noştri sau ceilalţi. Întotdeauna este vorba de noi.

Parafrazez, în titlul acestei recenzii, o idee care mi-a plăcut în finalul romanului Zmeie de hârtie: aceea că şi inumanitatea face parte din om, tragediile tot noi le provocăm, facem rău celuilalt şi prin asta ne condamnăm pe noi înşine, stabilim graniţe şi luptăm pentru idealuri care ne separă atunci când ar trebui (şi-aici e doar părerea mea) să ne reamintim, la fel ca atunci când Rick Grimes nu-l omoară pe Negan în The Walking Dead, că suntem cu toţii în aceeaşi tabără: a celor care sunt în viaţă. Că putem şi trebuie să fim toleranţi unii cu ceilalţi. Tot o părere personală, care în care nu se regăseşte decât mult prea subtil, este că, şi dacă nu recunoaştem existenţa unei divinităţi, e aberant şi josnic să ne acordăm singuri titulatura de dumnezei care să decidă pentru aproape.  Continue reading “Nu discutăm de ei, ai noştri sau ceilalţi. Întotdeauna este vorba de noi.”