Țineam în wishlist Strigă-mă pe numele tău de când s-a tradus la noi, dar mi-am cumpărat-o abia când a apărut în colecția Top10+ de la Polirom, formatul acela mic și alb în care vin cărțile la prețuri mai prietenoase, apoi am mai ocolit-o o vreme din cauza altor urgențe autoimpuse pe lista cu cărți de descoperit, așa că abia acum am început – și terminat rapid – cartea lui André Aciman. O experiență care parcă încă-mi produce entuziasm ce se alimentează din cel inițial, de dinainte chiar de a o cumpăra, de vreme de am parcurs cartea cu o senzație crescândă de dezamăgire.

Strigă-mă pe numele tău nu e un roman prost – știți deja, cred, că ofer argumente obiective atunci când afirm asta despre o carte, enumerând fail-urile și explicând de ce le consider astfel și, mai mult, de ce le-ar considera tot așa o mare parte dintre criticii care contează, deci nu cei care se prostituează pe două beri de la ICR sau una de la autor.

Strigă-mă pe numele tău este, în schimb, un roman aproape complet nepotrivit mie, în ciuda poeziei care îl străbate ca niște vene în care pulsează tocmai esența vieții pe care începe să o intuiască Elio, adolescentul din roman care se îndrăgostește nebunește de un tip de aproape de 30 ani. Dar până și povestea lor este mai degrabă statică, plină de reflectări și frământări interioare, exacerbări și overthinking – pe care, din nou, eu le apreciez și chiar le caut în general, dar doar dacă sunt într-un anume raport cantitativ cu acțiunea, cu viața propriu-zisă, cu faptele și consecințele lor, dar și împletirea coerentă cu viețile celor din jur, care aici sunt extrem de fade, parcă abia tolerate ca decor necesar, dar ignorat. Sau poate n-am empatizat cu idealizarea primei iubiri ceva mai pasionale, cine știe?

Am avut și ghinionul să iau un exemplar defect, în sensul că lipsesc vreo 20 de pagini, în vreme ce se repetă alte 20, dar sunt destul de sigură că asta nu a afectat modul de receptare a operei. Până aproape de pagina 100, unde se produce eroarea aceasta, eram deja exasperată de ceea ce pentru mine e o lipsă de echilibru. Nu mai duc ușor, de multă vreme deja, cărțile care sunt exclusiv de stare, de frământare interioară, psihologică. La ce te mai raportezi dacă este absolut totul despre tine?

Și nu vreau să fiu înțeleasă greșit. Mi-a plăcut teribil ideea cărții, se înscrie în zonele mele de interes și admirație, chiar dacă în vârful topului meu personal de queerness in books se află încă O viață măruntă, dar nu mi-a plăcut aproape deloc modul în care a fost executată ideea. Pe de altă parte, cumva a reușit să-mi aducă aminte și de Lolita. Am simțit, așadar, și mai acut frustrarea de a fi dat de o carte mare și bună, știu asta, dar care pentru mine este echivalentul ananasului pe pizza. Excelent pentru unii, motiv de fugă pentru alții. Și tare regret că aici fac parte din a doua categorie!

Cumva offtopic: de pe net am dedus că-n adaptarea cinematografică s-a păstrat faza cu piersica și că lumea este, în parte, scârbită, așa că simt nevoia să îi întreb pe cei oripilați dacă într-adevăr n-au pățit în viață, când erau mai tineri și zburdalnici dacă nu în istoria recentă, ceva comparabil. Iar dacă nu… merită, să mă credeți, mai ales dacă folosiți fructele care vă plac, nu neapărat piersici. Și da, voi vedea și filmul cândva, nu mă dau bătută, cum la fel de convinsă că voi citi și continuarea, Găsește-mă.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments