Tribul. Despre întoarcerea acasă şi apartenenţă e o carte micuţă, are sub 150 de pagini, care abordează o temă extrem de actuală şi probabil foarte puţin şi slab tratată ca atare: întoarcerea către spaţiul perceput ca fiind acasă, cu tot confortul pe care-l implică, şi apartenenţa la grupul în care ne găsim cel mai bine, mai profund şi mai autentic sensul, unde suntem văzuţi şi validaţi şi unde ştim că, depinzând de ceilalţi, reuşim să-i ajutăm concret pe cei care depind de noi şi de abilităţile noastre – valabil în comunităţile restrânse, acolo unde fiecare membru are un rol foarte bine definit: face rost de hrană, protejează, apără, vânează, găteşte, creşte copii sau instruieşte tineri.
O afirmaţie cu care sunt în totalitate de acord este aceea că societatea modernă, cu oameni aparţinând unui grup format din zeci, sute de mii sau chiar milioane de oameni, eşuează în a-i face pe membrii săi să se mai simtă utili. Dezrădăcinarea resimţită de oameni după ce am trăit în grupuri mici şi egalitariste se manifestă acum, după ce am ajuns să trăim în comunităţi cu milioane de membri. În astfel de locuri, chiar şi traumele sunt mai greu de vindecat (sindromul post-traumatic al celor întorşi din zonele de conflict armat, de exemplu, care vin dintr-un grup mic şi compact unde fiecare era responsabil pentru celălalt şi care ajung să fie aruncaţi, expulzaţi într-o societate care s-a aflat prea departe de conflict pentru a-l putea înţelege, pentru a-l simţi, deci fără a reuşi să empatizeze cu veteranii şi fără a mai putea să-i integreze, fără ca măcar să-i asculte).
Aşadar, am aflat din cartea asta lucruri care acum mi se par evidente, dar la care nu m-am gândit niciodată astfel: modul de organizare socială influenţează legătura dintre indivizi şi starea de sănătate psihică, faptul că-n comunităţile mici nu primează interesul propriu asupra celui de grup, pentru că individul depinde de ceilalţi, dar şi că TSPT apare şi la cei neimplicaţi direct pe câmpul de luptă (cum ar fi lucrătorii care nu sunt în linia întâi sau angajaţii din presă), precum şi la cei care îşi văd adversarii ucişi, nu doar camarazii.
Mai mult, există diferenţe legate de cine şi când ajută pe ceilalţi, în funcţie de vârstă şi sex, căci există şanse mai mari să primeşti ajutor dacă eşti femeie, cum la fel e şi dacă ai de oferit sprijin: bărbaţii tind să se arunce în acţiuni limită stabilite pe loc, în vreme ce femeile sunt mai degrabă predispuse la a gândi planuri de întrajutorare pe termen lung. Totuşi, această dualitate este – evident – interşanjabilă (la sexe, nu la rolurile de gen).
TSPT-ul poate fi simulat în ziua de azi pentru obţinerea de beneficii materiale, există motive ce ţin de relaţionarea dintre noi pentru deprimarea continuă a societăţii moderne şi a creşterii numărului de sinucideri, esenţial fiind un aspect lăsat deseori deoparte: importanţa reintegrării într-o societate care să înţeleagă prin ce a trecut celălalt şi la nivel concret, palpabil, nu doar ca discurs empatic, dar fără simţire.
Pe vremuri o extensie a câmpului de luptă, societatea a evoluat spre un peisaj modern în care violenţa nu-şi mai găseşte locul; cu toate acestea, ea nu dispare, iar când unii dintre noi au de-a face cu ea şi efectele ei, cei protejaţi nu-şi mai înţeleg privilegiul şi nu pricep nici drama celor care le păstrează intactă libertatea şi starea de pace.
Dincolo de revelaţiile ce urmează inevitabil citirii unei astfel de cărţi, Tribul dă statistici şi date concrete din mai multe societăţi şi culturi, din diferite perioade de timp (cu multe referiri la amerindieni şi la felul lor de organizare socială, cu albii care-şi părăseau comunităţile pentru a trăi alături de triburile care-i făceau să se simtă utili şi liberi, doriţi, necesari, neîngrădiţi, valoroşi) şi reuşeşte, ca tot ce-am citit până acum din colecţia Sapiens a editurii ART, să ancoreze cititorul într-o realitate deseori dură şi nemiloasă, dar extrem de necesară.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.
Leave a Reply