De la Apocalipsa (despre care am scris aici) am făcut o pauză de Stephen King până acum, când am citit Un basm. Pe care n-am prea vrut să mi-l cumpăr din cauza prețului, dar am cedat după ce m-am gândit de două ori că este vorba, totuși, de rege (apropo: dacă ești în căutare de sfaturi despre scris, citește despre cărțile pe care ți le recomand aici). Speranțele mele se legau de faptul că peste 750 de pagini de Stephen King nu pot fi altceva decât un mare cadou făcut imaginației mele – și am avut dreptate. Volumul a apărut la imprintul Armada al editurii Nemira în 2022.

Romanul sondează o lume paralelă (în comparație cu a noastră) și eterna luptă dintre bine și rău. Charlie Reade, un băiat de liceu responsabilizat mult prea devreme de moartea mamei și de alcoolismul tatălui, întâlnește un bătrân posac (și foarte amuzant, dacă mă întrebați pe mine), iar odată cu moșul Howard Bowditch apare Radar în viața lui Charlie. Radar e o cățelușă tot mai bătrână și bolnavă, pentru a cărei viață bună ajunge tânărul de liceu să facă o grămadă de eforturi inimaginabile de la primele pagini.

Ai nevoie de răbdare ca să parcurgi Un basm de la un capăt la celălalt. Nu e obligatoriu, dar ajută și să ai o bază formată din basmele copilăriilor noastre. Ți-e un pic mai ușor dacă ai studiat filologie în liceu și Litere în facultate – evident că acum mă refer la mine, știu că altfel mi-ar fi fost puțin mai greu să prind referințele. Totuși, sunt peste 750 de pagini în care acțiunea ba o ia la goană pentru a fugi în tandem cu Charlie Reade, ba se liniștește la pas pentru a nu grăbi piciorușele ostenite ale lui Radar. Mie nici nu-mi plac câinii, dar Radar m-a făcut să plâng zdravăn. Howard Bowditch m-a dus de multe ori cu gândul la Un bărbat pe nume Ove, despre care am scris aici în 2018. Așa că am mai plâns puțin și cu ocazia asta.

Cu toate acestea, marile revelații pe care le ai pe durata citirii țin de aluziile mai mult sau mai puțin clare, directe sau indirecte, la Vrăjitorul din Oz (mai ales în lumea paralelă, cea în care merge Charlie), Jack și vrejul de fasole (când coboară în lumea paralelă, când urcă scara într-o spirală ce pare să se rotească la nesfârșit), Rumpelstiltskin (cu care seamănă unul dintre personajele malefice din lumea cu aspect postapocaliptic în care ajunge Charlie), Mica Sirenă (sirena moartă într-o fântână arteziană), Infernul lui Dante din Divina comedie, Hunger Games (secvențele cu închisoarea și competițiile întreținute spre amuzamentul unor spectatori grotești), Călătoriile lui Gulliver (uriași într-o frescă cu tușe sociale) și multe altele.

Așadar, Stephen King pornește de la câteva idei răzlețe culese din fiecare dintre cele de mai sus și reușește să creeze ceva nou și diferit, un fel de metabasm, o poveste umbrelă a tuturor poveștilor pe care (sper că) le știm. Deși simți notele care dau narațiunii semnătura lui King, e de ținut minte că vorbim despre o carte „cuminte”, recognoscibilă ca stil și imagini, dar „de cursă lungă” pentru că mizează pe o construcție amplă, cu o narațiune care se clădește pas cu pas, care își acordă răgaz pe zeci de pagini pentru a continua apoi în forță. Un basm e o întoarcere în timp, în copilăria aia în care ne doream suspans, trăiam prin poveștile spuse de cei dragi sau din cele citite.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments