După mutarea mea din Brașov la Oradea n-am regretat nimic, dar am spus deseori că mi-e dor de teatru, așa că am început proiectul familiarizării mele cu lumea asta din orașul unde e noua mea casă. Cum știți dacă m-ați mai citit și cum aflați acum dacă nu, împărtășesc ce-mi place și cred că ar putea să placă și altora sau, dimpotrivă, să provoace schimbare în cei pe care îi poate pune, din scaunul confortabil din sală, în poziții nu tocmai confortabile, cu potențial de generator al unor reflecții ca o licărire de speranță pentru autoeducare și toleranță.
Pentru că mi se pare vital să și tragem niște concluzii care să ne facă oameni măcar un pic mai decenți, nu doar să rămânem consumatori pasivi și hăhăibili pentru orice produs cultural, artistic sau de entertainment. Dacă vrei și poți sau măcar vrei să poți, ai ce să-nveți folositor și din Las Fierbinți (despre care a scris Diana, colega mea de la Revista GOLAN, aici) și din vreo emisiune cu insule ale iubirii sau schimburi de părinți. Bine, pentru asta e nevoie de niște skilluri pe care nu prea le deprindem în mediul educațional tradițional, că doamne-ferește să interpreteze copilul ceva după capul lui și să nu trăncănească veșnicele comentarii învățate pe de rost din culegerea de comentarii a bunicii.
All art is political
„Colivia nebunelor” (piesa care l-a consacrat pe Jean Poiret ca autor), pe care am văzut-o pe 1 martie 2024 la Teatrul Regina Maria din Oradea, exact asta poate să facă: să îmblânzească și să umanizeze în privitor, prin intermediul unei comedii digerabile în măsura în care permite experiența de viață a spectatorului, câteva figuri față de care avem, ca societate, mănunchiuri întregi de preconcepții ce nu se dau încă dispărute și care, să nu ne mințim, nu protejează nimic și pe nimeni în afară de apărătorii ipocriți ai acestor stereotipuri — exact așa cum este cuplul Dienlafoi pe scenă, despre care voi elabora pe parcurs. Chiar dacă, după cum am observat în caietul program, regizorul Daniel Vulcu afirmă că a adus pe scenă o comedie care „trebuie luată ca atare și nu interpretată sau privită ca un argument pentru sau împotriva a ceva.”
Dar ce mai trebuie să știți despre mine este că eu cred că all art is political, așa că o astfel de piesă de teatru devine, prin urmare, un manifest credibil și coerent. În ochii mei, bineînțeles.
„Colivia nebunelor”
Recunosc, începutul de cabaret mi-a dat emoții teribile. Pe cât de deschisă la minte îmi place să mă cred în privințe pe care nu le menționez ca să nu-mi șochez cititorii, pe atât de mult mă împotrivesc ideii de musical, pe care nu pot și nu cred că vreau să-l înțeleg, nu cred să-mi devină vreodată ceașca de ceai în ceea ce privește artele performative. Și-ntre timp îi privesc ca pe niște semizei pe cei pasionați de musical. Revenind, începutul de cabaret m-a panicat suficient cât să cred că n-am citit bine descrierea spectacolului la rezervarea biletului, dar m-am relaxat când am înțeles ce se întâmplă și am apreciat travestiul challenging din punct de vedere heteronormativ.
Pe scurt, Georges și Jeannot formează un cuplu de vreo 15 ani: primul deține un club de drag unde Jeannot este starul, un „actriț” melodramatic. Pentru că fiul lor se însoară, cei doi trebuie să cunoască familia fetei, un cuplu totalmente diferit și care se remarcă prin ultraconservatorism și ipocrizie: el este politician flexibil moral când nu-l vede soția, ea este mâna de fier care raportează totul la alegeri și impresie lăsată votanților și presei.
Plăcut și neașteptat
De la un punct încolo, m-am familiarizat cu personajele destul cât să nu mă surprindă gesturile și replicile, așa că referirea făcută de Jeannot la piesa-fenomen a Erikăi Isac a fost balsam pentru inima mea feministă. La fel și cu paralela făcută la ipocrita interpretare defavorabilă pe care o face societatea unui copil care are doi tați, chiar și-atunci când comparația se face cu o mamă alcoolică, de exemplu, dintr-o relație „tradițională”. Dacă ne apropiem puțin mai mult de logică și bun-simț, cred că ne dăm seama că e absurd să vezi masculinitatea ca fiind determinată de numărul degetelor care fac contact cu biscuitul și strâns legată de ferocitate.
Auzisem de Richard Balint, desigur, însă nu-l văzusem în vreun spectacol și aveam dubii dacă să-mi cred partenerul care garanta pentru cât de catchy își face actorul absolut fiecare personaj. A fost mai mult decât fascinant și îmbucurător să remarc, astfel, bucuria cu care Richard Balint a fost Jeannot, dusă până-n punctul în care am reușit să uit repede că sunt spectator: devenisem parte din familia lor, așteptând într-un colț ca Jeannot să nu mai fie atât de intensă și lipicioasă, iar George să-și găsească curajul pentru a-i spune de ce nu o vrea aproape pentru a-i cunoaște pe părinții fetei alese de fiul lor.
Dacă-mi iertați romgleza, vreau să remarc și faptul că-n timpul piesei mi-am reamintit ceva ce cred de câțiva ani, un lucru care a fost șocant prima oară când l-am conștientizat: că smothering-ul nu e o caracteristică specifică doar cuplurilor heteronormative și că, gay sau nu, părinții pot fi incredibil de enervanți și sufocanți când se deconectează de la nevoile reale ale copilului, când se încăpățânează că „știu mai bine”. Mai mult, că există consecințe pentru toată lumea când apare presiunea de a fi cine nu ești: așa cum „virilizarea” cu forța a lui Jeannot și-a spațiului cuplului nu ține pe termen lung – încadrarea pe frecvența feminină e imposibilă, nefiind naturală -, nici masca ultramorală a cuplului NOM (Noua Ordine Morală a familiei Dienlafoi) nu poate rămâne neatinsă prea mult.
Suntem cine suntem și ne place cine ne place, la urma urmei, o concluzie „de etapă” pe care deseori mi-e rușine să o zic când mă gândesc la cât de banală este, dar pe care o văd cu-atât mai necesară când îmi amintesc că și eu am un istoric de homofobie „vindecată” doar de cărți și filme și spectacole care, punându-mă în unele situații nu tocmai confortabile, m-au confruntat cu prejudecățile nefondate decât în propria-mi ignoranță, preluată cu devotament de la înaintași și pe care mă bucur că momentan n-am avut ocazia să o dau mai departe.
Răzvan Vicoveanu a ilustrat perfect ambivalența conflictuală a personajului Georges, Richard Balint mi-a transmis bucuria absolută de a fi omul potrivit și-autentic la momentul potrivit, Eugen Neag și-a făcut excelent treaba când mi-a făcut-o extrem de antipatică pe Mercedes, George Dometi (de care poți citi niște poeme în Revista GOLAN, aici) a asigurat o mare parte din râsetele sincere din sală, Ciprian Ciuciu a rămas vocea raționalului tânăr cumpătat în nebunia iscată de părinții agasanți, iar momentele de cabaret nu au făcut decât să completeze peisajul credibil complex și să destindă atmosfera în clipele tensionate.
Fotografie de la defoto.
Impresii din sală
Tot pentru cunoscuți, eu sunt cea care nu e niciodată ochi, dar e mereu urechi la ce se întâmplă în jur. Ador să culeg off record impresii din public la pauză sau la final, deși n-am apreciat niciodată ca impresiile acestea să vină la cald, în timpul spectacolului, sub forma repetării hăhăite a aproape fiecărei replici de pe scenă — blestemul de care n-am scăpat nici la Brașov, nici aici, motivul pentru care la cinema nu prea mai merg și care sper, totuși, să nu mă îndepărteze și de teatru. E ok, iau eu pastile înainte și reușesc cumva să fiu calmă, nu trebuie să ne educăm ca public de spectacol. Dar tot țin să înțep vinovații cu faptul că, dacă ar fi fost vorba de un spectacol imersiv, cu soarta personajelor depinzând de replicile sau acțiunile spectatorilor, mă îndoiesc că s-ar fi mișcat multă lume sau că ar fi mieunat vreunul.
La pauză, doamnele care-n timpul spectacolului au tot zis, la fiecare replică a lui Iura, că „E moldovean, așa sunt ei!” au ținut să dezbată ce înțeleseseră până-n acel punct și nu mă lungesc și-aici cu relatările, vreau doar să zic că erau foarte departe de ce văzuserăm noi, ceilalți.
Spre deosebire de Brașovul care mi-e familiar, aici n-am auzit telefoane care să sune, dar am văzut luminile alea care se aprind pe spatele unor telefoane când sună și creează o atmosferă de club, am simțit vibrații în scaunele de pe tot rândul, de m-am gândit o clipă că e totuși ceva imersiv aici și ni se dă recuzită vibratoare la testat, și-n cele din urmă am văzut prea multe ecrane aprinse-n scrollări dezinteresate, probabil doar din obișnuință, că ochii erau totuși pe scenă.
Departe de a demoniza publicul orădean pentru că nu se ridică la „standardele” mele, cu mare accent pe ghilimelele anterioare, țin să demonizez spectatorii care vin la teatru fără să vrea cu adevărat să fie acolo și care sfârșesc prin a se comporta ca atare — fie că-s ei din Brașov, București, Sibiu, Timișoara, Bacău sau Oradea (nu mai știu dacă am văzut teatru prin alte părți, recunosc că aici am vrut să mă laud doar cu cât teatru am văzut, ca să vă explicați de ce „îmi permit” aroganța de a cere puțin respect pentru actul artistic și pentru cei din jur, de e relevant pentru cineva).
În ce privește înțelepciunea pe care am cules-o din public, aș încheia cu ceea ce a zis la final fix spectatorul gălăgios care m-a deranjat cel mai mult pe durata celor două ore și jumătate, afirmație cu care am fost de acord și care m-a făcut să găsesc în mine niște resurse pentru iertare: „Nu râzi la un show de stand-up ca aici.”
Vreau să închei cu îndemnul de a (re)vedea Colivia nebunelor la Oradea: un amestec spumos și glam între tradițional și progresist, un bun reminder că chiar e loc sub discoball pentru toți, în special dacă ne raportăm la noi și la ceilalți cu relaxare și curiozitate, dându-ne voie să strălucim cât avem chef, fără a invoca teorii extremiste când nu ne place că o oarecare Jeannot sau Mercedes strălucește mai puternic.
Vezi aici programul spectacolelor din următoarea perioadă & enjoy, cu un ochi atent la morala afișată de „familiștii” prea vocali în contextul alegerilor sau al altor momente din care ar avea ceva de câștigat!
Distribuție
Georges: Răzvan Vicoveanu
Jeannot: Richard Balint
Mercedes: Eugen Neag
Iura: George Dometi
Jurnalistul: Sebastian Lupu
Laurent: Ciprian Ciuciu
Măcelarul: David Constantinescu
Domnul Dienlafoi: Alexandru Rusu
Doamna Dienlafoi: Corina Cernea
Muriel: Georgia Căprărin
Simone: Angela Tanko
Cabaret: Carina Bunea, Adela Lazăr, Alina Leonte, Mirela Niță Lupu, Ioana-Maria Repciuc, Tudor Manea, Cosmin Petruț, Paul Tripon
Regie artistică: Daniel Vulcu
Decor: Răzvan Chendrean
Costume: Oana Cernea
Coregrafie: Dimény Levente și Nadin Törteli
Pregătire muzicală: Lăcrămioara Deac
Data premierei: 16 decembrie 2022, Sala Mare
Durată: 2h 30 min
Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani!
Fotografiile și secțiunea „Distribuție” din articolul meu sunt de pe site-ul Teatrului Regina Maria Oradea.
Leave a Reply