Viața ca o continuă implorare. „Apa lacului nu e niciodată dulce”, Giulia Caminito

Apa lacului nu e niciodată dulce a apărut în original în 2021 (același an în care a câștigat Premiul Campiello și a fost finalist la Strega), iar la noi a fost tradusă în 2023 de Oana Sălișteanu pentru editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. Este, fără dubii, romanul cu care autoarea italiană Giulia Caminito i-a cucerit pe cititorii din România care au comparat-o fie cu Elena Ferrante, fie cu Beatrice Salvioni. În orice caz, forța de a nara despre creșterea și dezvoltarea fetelor din zone compromise, cu un viitor ce pare deja stabilit, este ceea ce au în comun cele trei autoare.

Rezumat

În Apa lacului nu e niciodată dulce, Gaia este personajul central, fetița care riscă la fiecare pas să cadă pradă mediului care o crește cu lipsuri și lecții dure atât pentru fizic, cât și pentru psihic, în umbra unei mame autoritare și eclipsată de fratele-problemă, mai mare decât ea, precum și de gemenii mai mici și întotdeauna supuși, dar și de tatăl imobilizat. Toți, atât de diferiți și zbuciumați, gravitează în jurul mamei acaparatoare Antonia, de care depind în multiple moduri, până descoperă cum să se desprindă de ea și care sunt costurile acestor rupturi de nucleul familiei.

Totul se sprijină pe echilibrul a ceva ce e pe punctul de a se prăbuși, dar care, printr-o ultimă rădăcină, se mai agăța de un teren sfărâmicios, dar asta până în momentul când mama rămâne din nou însărcinată, iar tata, care nu e și tatăl lui Mariano, are un accident de muncă, se prăbușește de pe o schelă și rămâne paralizat.

Actelor de căsătorie și de adopție li se adaugă așadar și cele de invaliditate, cererilor de ajutor de șomaj li se alătură și cele pentru familie numeroasă, pentru a-i trimite pe frățiorii mei la creșă noi trăim făcând cereri peste cereri către consiliul orășenesc, către primar, către Italia toată, pentru a fi ajutați, spitalizați, salvați și nicidecum uitați; viața noastră e o continuă implorare. (pagina 11)

Recenzie

Adolescenta Gaia are de-a face cu sărăcia care naște răul, violența, compromisul și lecțiile învățate dureros. Este tot timpul furioasă și nemulțumită, violența nu îi este chiar străină și ajunge să se apropie periculos de mult și de crimă. Cruzimea Gaiei este în continuă creștere, pe măsură ce iese și ea din adolescență, și începe să semene tot mai mult cu o stare de fapt, o caracteristică definitorie a ei. Nevoile ei cele mai de bază, printre care le-aș enumera pe cele de iubire și siguranță ori stabilitate, prinsă între mutări care o pun la încercare, nu pot fi altfel decât neglijate, negate și refuzate de mediul a cărei victimă îi este fără prea mari șanse de a se salva sau a se găsi în poziția de a fi salvată.

Pe Antonia, mama, nu aș vrea să o percepeți drept un personaj negativ, ci poate să vă gândiți la ea doar ca la o femeie obișnuită cu greutățile și cu a-și croi singură drum printre ele, în timp ce alții depind de ea. Chiar spune că „trebuie insistat până obții ce vrei, dacă insiști și tot insiști nimic nu poate dura la nesfârșit”, însă respectând legea și dorind să insufle și copiilor respectul pentru reguli, pentru proprietate și viața privată. Asta nu înseamnă că cei care depind de ea nu trăiesc spaima de a nu deveni ca ea cândva.

La fel cum locuiesc din mila altora în case care nu-s ale lor, ai deseori senzația, ca cititor, că personajele sunt pe lume tot din mila altora, că depind esențial și definitiv, că nu sunt dorite, ci tolerate. Ca o consecință, Gaia nu se simte prea bine nici în pielea ei, nici în raport cu ceilalți. Deseori pentru că nu știe cum să se vadă prin ochii proprii, dar nici prin ai celorlalți, nu se poate simți decât o povară.

În plus, eu nu sunt făcută pentru prietenii, nu le pricep dinamica, neînțelegerile, nu știu când trebuie să răspund și când să rămân în banca mea, nu pot să le invit unde stau eu, nu am pe nimeni care să mă însoțească la ele acasă, mama zice că până ajung să ies și eu după-amiezele trebuie să mai treacă cel puțin un an, nu sunt seducătoare, nu aduc noutăți, nu am jocuri, nu am farduri, nu am haine de dat cu împrumut, pot pune la comun doar hanoracele fratelui meu, scutecele gemenilor, scaunul cu rotile al tatălui meu. (pagina 44)

Nu știu dacă pot face vreodată dreptate noului val de scriitori italieni, pe care îi admir și îi țin tot mai aproape de inima mea și teancul de cărți de citit și recitit, însă pot să vă îndemn insistent să o citiți (și) pe Giulia Caminito, dacă nu ați făcut-o deja, pentru că veți descoperi în romanul ei o voce inconfundabilă, cu stridențe ale personajelor ca niște strigăte de ajutor și neputință, dar presărate de poezie și duioșie, de tandrețe și încăpățânare, aidoma vieților noastre de zi cu zi, imaginate sau posibile.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.

Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon. Astfel te înscrii automat și la extragerile lunare pentru premii în cărți.

Pentru context oferit chiar de autoare, nu rata interviul realizat de colega mea de la Revista GOLAN, Ramona Boldizsar, cu Giulia Caminito, în cadrul seriei #interviurilaFILIT, aici.