Sunt o cititoare pasionată de romanele lui Mihai Radu, nu știu dacă am ratat vreunul dintre cele publicate până acum. Așa că am pus mâna pe Respiră! imediat ce a apărut, deși experiența lecturii mi-a dat peste cap orice așteptări și m-a făcut să mă implic într-o narațiune care m-a prins de la prima pagină: începe dur, abrupt și percutant și își ține cititorul captiv până la ultima pagină.
Rezumat
Doi foști prieteni din copilărie se întâlnesc întâmplător la vârsta matură, foarte aproape de 50 de ani, asta după ce fiecare a avut timp să se remarce ori să o dea în bară pe plan personal și profesional. Sau ambele, de fapt.
Pe de o parte, ratatul Geo, extrem de pasionat de teorii ale conspirației, convins de propriile capacități uluitoare în multe domenii, deși locuiește cu mama lui bolnavă; e antipatic și slinos, atât de delăsător încât mănâncă micii cruzi și îi e lene să se masturbeze. De cealaltă parte, Adina – cu o familie (pe ducă, dar măcar existentă) și cu dovezi palpabile ale reușitei pentru care se face invidiată: haine scumpe, mașină asemenea, casă, job cu expunere la TV și peste o mie de euro dați lunar numai pentru „pielea asta de pe față”.
Odată camarazi, acum sunt mai degrabă intruși în viața și lumea celuilalt. Iar când unul dintre personaje decide să ajute soarta să îl ajute, se declanșează și un delir complet: tentative de crimă, crime, furturi, violențe.
Recenzie
Respiră! începe dur și abrupt, stabilind tema în completă opoziție cu îndemnul din titlu: moartea. Aceasta „îi atrage pe toți” (pag. 21) și pândește foarte aproape de ratare, ca o umbră, ca o condiție obligatorie.
Dinamica celor două personaje vorbește foarte mult despre societatea noastră actuală, chiar dacă ar putea să ni se pară caricatural construită. Critica socială întâlnește elementele sângeroase, chiar scabroase, iar pe acest fundal se vede clar violența absurdă a cotidianului pe care suntem tentați să-l credem mereu banal.
Mai mult, Geo narează, cu intonație și aplomb de om de știri, prezentul și viitorul posibil, accentuând instabilitatea psihică a unui personaj aparent comun, lipsit de culoare. El se vede ca pe un nedreptățit al sorții, poate chiar este așa, dar nu face nimic să se ajute. Dimpotrivă, se adâncește în conspirații: „ei” își iau informații din telefoane, globaliștii ucid România, cei bogați sunt neapărat corupți etc.
Așa se întâmpla de fiecare dată: supermarketurile îl enervau, îi aminteau imensa nedreptate a lumii, minciuna ei, dar și termenul de valabilitate care e aproape de expirare. Ce poate fi mai deprimant ca un ambalaj? își spunea.
Când își smulgea o pieliță de la un deget și îl ustura și-i curgea sânge, avea convingerea că e foarte aproape de înțelesul profund al vieții. (pag. 72)
Adina, vechea cunoștință, îl provoacă prin nerușinarea de a avea și de a fi putut reuși în viață. Mariana, parcă mai „distrusă” chiar decât el, îl ține-n așteptare… și amândouă, indiferent de cât de aproape sau departe fizic, sunt la fel de inaccesibile pentru Geo cel lipsit de substanță, farmec, igienă, bun-simț.
Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe și despre Relu, prietenul lui Geo, a cărui poveste „merita spusă” (pag. 82), dar vă las cu câteva detalii despre viața lui – într-un stil reprezentativ pentru întregul roman, dacă vă ajută să vă faceți o idee-n plus despre motivele pentru care să o citiți:
Mai mult de plictiseală, dar și din pricina unei mai vechi atracții erotice pentru enoriașe, habotnice și văduve, Relu începe să meargă tot mai des la biserici, apoi la mănăstiri, unde ia contact cu o grupare legionară din partidul AUR. Își amintește de „templul” său din subsol, de Carla, trecuse aproape un an de-atunci, își aduce aminte de viața lui de om normal și nefericit, constată că e un farmec în toate. Devine ultranaționalist, se îmbracă doar în costum popular, iar mersul i se transformă și el: merge mai legănat. Probabil semn al legăturii cu pământul și al raportării la cele înconjurătoare, frumusețile neprețuite ale meleagurilor strămoșești.
Ce liniștitor, ce supremă împăcare: să iubești țara și câinii.
Începe să-l urmeze devotat pe un lider ultranaționalist, Petre Predoiu. Ajută cum poate, muncește cum nu a muncit toată viața lui, face o pasiune pentru oboseala fizică și, în secret, pentru fiica liderului Predoiu, Melania. Blondă, în ie, cu ochi negri și puri, Melania îl convinge că dacii chiar au fost un popor minunat. Dacă Melania există, dacii există. Au discuții lungi, Relu simte cum i se întărește scula în pantaloni de fiecare dată când Melaniei, povestind pasionată, i se întinde un fir de salivă între dinții mari și albi ca niște perle sau când puful galben de pe obraji i se electrizează.
Doar că Melania are 16 ani. (pag. 87-88)
Ambii exponenți ai ratării, Geo și Relu, sunt ceva mai mult decât simpli martori neutri la fericirea altora, care ajunge să nu fie niciodată și-a lor. Sunt voyeuri ce nu par să poată trece vreodată de acest statut chinuitor de observator căruia i se perindă zeflemitor în față tot ce și-ar dori și garantat nu poate obține. Captivi în propriile vieți, atât cei doi bărbați, cât și Adina și Mariana, dau un vibe de Misery întregului roman. Viața liniștită și bună e mereu a altcuiva.
Foarte bun reminder titlul cărții! Abia la final mi-am dat seama că abia respirasem citind-o. Noroc că e destul de scurtă, așa cum i-au reproșat unii cititori.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply