Schiţă este relatarea unei secvenţe de viaţă care are loc între două drumuri cu avionul, pe ruta Londra-Atena şi retur, ca două margini ale unei felii de prăjitură cu umplutură nedefinită, din care se întrezăresc pe alocuri componente inevitabile: întâlniri ale naratoarei cu diverşi bărbaţi (de care, important de menţionat, nu se simte atrasă, dar cărora nu reuşeşte să le transmită acest lucru) şi convorbirile care însoţesc firesc aceste intersectări fără miză aparentă, căci vorbim doar despre singurătăţi care nu se aseamănă între ele, dar care se lovesc unele de altele, găurind şi mai mult scutul prin care un individ a ales să se protejeze de pericolul de a mai iubi şi a mai avea din nou încredere în cineva.

Discuţiile ei sunt pretextul pentru reflectarea îndelungă, din diferite unghiuri, asupra unei tematici mari: relaţia. De cuplu, între îndrăgostiţi sau între cei aflaţi în prag de divorţ, care nu mai au să-şi spună nimic, de familie, când există la mijloc copii prinşi între ambiţiile şi orgoliile părinţilor pentru care devin arme, de părinte-copil la vârsta adultă, când vârstnicul proiectează asupra urmaşului poate trecut deja de prima tinereţe nevoia de a face mai mulţi copii, de a face schimbări drastice în viaţă sau, dimpotrivă, de a se ancora mai bine în traiul care simte că-i scapă copilului, anticipând pericolul constituit de sine şi de ceilalţi.

„O căsnicie este un sistem de convingeri, o poveste”, par să fie de acord toate personajele implicate, atât bătrânul scund şi neatrăgător cu care discută naratoarea în avion şi care încearcă apoi să iniţieze o legătură cu ea, cât şi cei care vor participa mai târziu la atelierul ei de creative writing din Atena, pe un fundal istoric şi mitic ce sugerează acel comentariu dur al vieţii celorlalţi la adresa propriei existenţe: ceilalţi pot, ceilalţi au, ceilalţi ştiu. În jur se primeşte, privitorul doar oferă, se lasă stors de ce vrea familia de la el, de nevoile pe care i le impune şi i le pretinde comunitatea mare din care face parte.

Este, ea însăşi, schiţa unei femei care întâlneşte schiţe de bărbaţi, cu toţii abandonaţi înainte de a fi complet scrişi de cineva, prea devreme intraţi în relaţii care nu le-au permis să se scrie ei pe sine, să de definească, să se cunoască. O mare de adevăruri profund subiective într-o formă uşor tezistă, cu potenţial de a-şi prelungi şi insinua tentaculele întrebărilor incomode şi în viaţa cititorului, mult după închiderea cărţii care te face să vrei să deschizi şi mai noua apariţie a aceleiaşi autoare, Tranziţie.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.

Facebook Comments