„Artefactele”, un fantasy românesc feminist de neratat

Pe finalul anului trecut, printr-un concurs de împrejurări pe care l-aș numi noroc cu carul, am citit chiar înainte să apară un fantasy românesc de calibru internațional la care încă mă gândesc. Și nu doar pentru că este foarte bine scris, parcă de cineva care face asta for a living de zeci de ani, ci și pentru că plot twist-ul m-a dărâmat, nu l-aș fi văzut venind nici într-o mie de ani, iar faptul că e doar primul volum dintr-o trilogie care amestecă elemente atemporale specifice genului cu un mesaj feminist asumat și totodată subtil nu face decât să-mi întărească convingerea că avem de-a face cu un nou autor demn de luat în seamă pe scena fantasy din România.

E vorba despre Teodora Dumitru (cine s-ar fi așteptat, dat fiind că debutului ei, La o lume distanță, nu i-am putut da mai mult de două stele pe Goodreads?) și Artefactele, primul volum din seria Casele divine, un început extrem de dinamic, tulburător și promițător pentru o trilogie al cărei volum secund este, de partea asta a procesului scriitoricesc, așteptat cu nerăbdare.

Și oricâte statui i-aș ridica, tot mă scoate din sărite faptul că am citit primul volum și n-am putut aștepta să iasă toate trei, mă simt ca după o despărțire când trebuie să las în stand-by o lume în care mi-a plăcut să mă aflu preț de câteva zile. Mă rog, asta e o problemă pe care o am de multă vreme, dar asupra căreia lucrez, știu că editurile n-au cum să scoată al doilea și al treilea volum dintr-o serie dacă toată lumea așteaptă și nu-l cumpără pe primul. 

Să vorbim despre motivele pentru care am decis să scriu despre ea: mi-ar plăcea să o citească mai multă lume, poate chiar să mă contrazică cineva, nu-mi pasă atât de mult, vreau doar ca Artefactele să își găsească tot mai mulți cititori, potențiali îndrăgostiți de universul din Dralorya, acolo unde autoarea te întâmpină cu o lume nou construită, credibilă cap-coadă, unde n-am remarcat detalii lăsate la voia întâmplării.

Există o mitologie proprie, denumiri foarte bine alese (Jenaesys ca zeu al originii, Illusythos ca zeu al iluziilor și manipulării) și avertismente la tot pasul – al căror rol e tocmai să fie ignorate, căci par inofensive.

M-am dus la Urban Apartment Oradea cu altă treabă, dar cum am mereu cărți la mine și nu refuz să le fotografiez într-un cadru nou…

Așadar, romanul începe cu întoarcerea unei fiice rătăcitoare. Deși n-a rătăcit de bunăvoie, revine cu o ocazie excepțională și încearcă să se readapteze lumii din care a lipsit vreme îndelungată. O lume în care femeile, deși ar fi moștenitoare logice ale unui tron, de exemplu, sau ar fi capabile de funcții și roluri diverse, sunt pedepsite la a fi mereu bănuite de vrăjitorie și prin urmare îndepărtate din viața publică, putându-se reduce, cel mult, la apariții plăcute ochiului.

Această fiică rătăcitoare, Caxandra… ați ghicit, nu e femeia căreia să i se spună ce să facă. Iar această dorință de autonomie a ei se suprapune, destul de neplăcut pentru ceilalți din Curtea Regală, pe o serie de evenimente tragice: un monstru fuge din captivitate și începe să facă rău, Reginent Volthor a lăsat o moștenire greu de dus, care îi afectează încă pe cei din regat și de dincolo de zidurile lui, înlocuitorii săi sunt fie incapabili, fie neștiutori, fie rău intenționați, iar astfel echilibrul fragil al acestui univers începe să se fisureze și să creeze intriga necesară pentru un roman care se citește dintr-o suflare.

Mai ales că există și Profeți, cei care au un rol crucial în relația dintre zei și muritori, sunt integrate în carte și secvențe onirice care abia pe final capătă sens în ochii cititorului – cum spuneam, autoarea lasă totul la vedere din prima clipă, dar face în așa fel încât să își lase cititorul să descopere cu-adevărat totul la momentul potrivit.

Și la BOB Republic am prins un cadru bun

Cred că mi-a plăcut atât de mult Artefactele pentru că am remarcat destul de devreme că face ce fac cărțile bune: folosește o lume imaginară pentru a povesti despre a noastră. Construiește poduri către realități alternative, ne arată ce-a fost, dar și ce ar fi dacă. Remarcă găurile din logica zilelor noastre, dar nu numai, și le croșetează diferit, se folosește de spațiul lăsat pentru a muta oglinda astfel încât să arate și colțuri ignorate, locuri noi în care să observi situații vechi în lumină proaspătă.

Astfel poți ajunge să descoperi că monștrii sunt cei care-i acuză pe inocenți de monstruozități, că femeile pot fi mai mult decât vrăjitoare, că nu e nevoie decât de o scânteie de curaj pentru a ieși din chinuri sau a distruge lumea și pentru cei din jur. O poveste veche ca vremurile, dar spusă într-un mod captivant de Teodora Dumitru astăzi, și poate mai relevantă ca oricând.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt, găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.