Ştiam despre eseurile de îndrăgostit ale lui Alain de Botton încă de pe vremea când eram librar, atunci când vindeam măcar câte un exemplar la fiecare două-trei zile, acest titlu concurând serios la primul loc în lista de bestsellers a librăriei. M-a îndepărtat chiar titlul de această carte, îmi imaginam un cuprins plin de lamentări siropoase, elegii şi comparaţii la limita penibilului. Bine că a trecut vremea şi am apucat să-i acord atenţia necesară, am găsit o ediţie în engleză care m-a făcut curioasă imediat ce am citit două rânduri de pe o pagină deschisă la întâmplare, am regăsit în el aparentul cinism care mi-e şi mie caracteristic şi-am ajuns să citesc cartea asta cu un şir de exclamaţii pe buze, cu creionul în mână şi făcându-i poze de trimis prietenilor, alături de textul: ia-ţi cartea asta, serios, crede-mă, e pentru tine.
Mi se pare foarte utilă o astfel de abordare, adică filosofică, a fenomenului de îndrăgostire, disecând toate etapele pe care în general le ştim din unghiul acela îngust care ne-a permis întotdeauna să vedem doar părţile bune şi luminoase în celălalt şi-n relaţiile noastre – felul în care ajungem să ne îndrăgostim, cum şi de cine, şocul din momentele în care ne dăm seama că persoana care constituie obiectul atenţiei noastre ne împărtăşeşte sentimentele, deci cade de pe piedestal, bucuria apropierii cauzate de rezolvarea micilor conflicte care ascund, de fiecare dată, probleme şi nemulţumiri mai mari, de la utilizarea numelor de alint până la disputele legate de hainele unuia dintre cei doi sau de conţinutul meniului cuplului.
Eu am subliniat şi mi-am notat foarte multe idei din Eseuri de îndrăgostit, le-am legat de experienţe personale trecute sau de cele ale apropiaţilor, ba chiar ale personajelor de care mă ataşez atunci când citesc, inevitabil. Am decis că fac cadou această carte câtorva prieteni, mai ales celor care se întreabă de ce, aparent, „nu merge” o relaţie, de ce se termină aşa cum se termină, de ce există neînţelegeri ce par de netrecut.
Fără vreo influenţă care să predomine în detrimentul alteia, cartea e mai degrabă o dezbatere între minte şi inimă, o descifrare a semnalelor care par a ajunge codat la noi chiar de la cei de la are avem cele mai mari aşteptări. Poate e bine să citeşti cartea asta cu creionul în mână, poate şi o agendă, dar mai ales cu mintea deschisă şi cu disponibilitatea de a lăsa deoparte orgoliul personal, ca să poţi să te vezi obiectiv, în măsura în care se poate. Eventual să fi studiat câteva teorii filosofice sau să fii dispus, din nou, să faci cercetări la terminarea lecturii, să te implici într-o introspecţie pe baza unor teorii. Să-ţi aminteşti ce ai simţit când te-ai îndrăgostit şi a părut că e pentru ultima oară, că ţi-ai găsit sufletul pereche, dar şi cum s-a năruit totul – citindu-l pe Alain de Botton, vei înţelege, poate, şi de ce s-a întâmplat astfel.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.
Leave a Reply