Am avut bucuria să citesc mai toate cărțile publicate de Alexandru Lamba, însă nu sunt sigură că am reușit să scriu și despre altele decât Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, apărută în 2022 la Editura Litera (recenzie aici). Iar apariția la Editura Polirom a romanului Azilul meu (2024) a fost surprinzătoare pentru mine dintr-o serie de motive ce urmează să fie detaliate în cele ce urmează.
Vă avertizez de pe acum: concluzia mea va fi că trebuie, trebuie să citiți Azilul meu – fie că ați mai interacționat până acum cu scriitura autorului, fie că nu. Dar să vă explic de ce.
Când am postat prima oară despre ceea ce tocmai începusem să citesc, am afirmat că romanul de față e soooo refreshing. Asta deoarece de multă vreme n-am mai întâlnit la un scriitor de la noi ceva atât de îndepărtat de biografism, de autoficționalizare ori de ancorarea în realitatea noastră imediată, într-un aici și acum care este familiar majorității cititorilor.
Dimpotrivă, autorul își plasează personajele într-un context îndepărtat atât ca timp, cât și ca spațiu geografic, iar asta se simte ca o experiență inedită pentru cititorul obișnuit cu proza română contemporană. Pe care o ador, în linii mari, nu mă înțelegeți greșit – doar afirm cu tărie că a fost o experiență atât de necesară această „gură de aer proaspăt”, dacă-mi permiteți clișeul.
Narațiunea din Azilul meu implică un peisaj populat de beduini și tuaregi, fugari români și militari francezi, dar și programe de teste nucleare înfricoșătoare și revoltătoare, desfășurate cu sacrificii nedrepte, o poveste de dragoste emoționantă și totodată discretă, precum și un cadru actual care înrămează totul și devine premisă pentru a scormoni istoria – una cu rădăcină în cea reală, cartea făcând referire la incidentul Béryl, testul nuclear făcut de Franța pe 1 mai 1962, când nouă soldați au fost supuși radiațiilor în localitatea In Eker din Algeria. Alte câteva sute de membri ai personalului militar și localnici au fost și ei expuși.
Personajul narator fuge din România în anii ’60 alături de un prieten; ajuns în Franța, găsește de lucru și este trimis în deșertul algerian, acolo unde trebuie să participe la niște teste nucleare pe care le desfășoară armata franceză.
Printre experimentele de acolo, unul m-a făcut să mă gândesc la Alexandru Lamba ca la autorul de SF-uri pe care îl știam: cercetarea posibilității deschiderii unei găuri de vierme, străpungând timpul și spațiul pentru a le putea traversa după bunul plac.
Noutatea intervine în tot restul romanului: redarea atmosferei sufocante din deșert, nesiguranța care pare simplă paranoia până la un punct și care apoi crește ca rezultatul unei monstruoase detonări care înghite prieteni, disponibilitatea de a fugi din România comunistă și surprizele străinătății de pe atunci, discrepanțele și neînțelegerile cauzate de diferențe culturale și implicit lingvistice.
Finalul, așa cum ne-a obișnuit deja autorul, vine ca o mare surpriză pentru cititor și-l determină pe acesta să stea lipit de carte până la ultima pagină, acaparat de poveste, de personajele pe care deja le-a îndrăgit și în a căror salvare supremă încă mai speră. Eu așa fac, în orice caz.
Ajungând la final cu experiența încântătoare care a fost Azilul meu, trebuie să spun și că mi-am dat seama că nu știu mulți scriitori de la noi care să treacă cu atâta naturalețe de la un gen la altul, parcă reinventându-se și stilistic cu fiecare astfel de mutare, așa cum remarc că face Alexandru Lamba, pe care abia aștept să văd unde-l poartă creativitatea în următorii ani.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply