Cel mai probabil, mama a fost cea care m-a învățat să croșetez. Cu toate acestea, sunt sigură că asociez „sacoșa cu ațe și cârlig” cu bunica pentru că alături de ea am început căciuli și fulare, maieuri și covoare circulare din care prea puține am și terminat, oricât aș fi lucrat la ele. Mă entuziasmau doar începuturile, nu și procesul de a duce ceva la bun sfârșit.
Cum spuneam, pentru bunica era „cârlig” și-abia târziu, când m-am mutat în Brașov și am încercat să introduc ceva familiar în viața care devenise doar facultate și muncă-n schimburi epuizante, chiar și de noapte, am aflat că e „croșetă” sau „ac de croșetat”: într-o zi ploioasă, pe care o simțeam ca pe un potențial sfârșit al lumii, mi-am luat una de la o mercerie de pe Republicii și-am început un covor multicolor cu diametrul de vreun metru, poate un pic mai mult, pe care l-am și terminat la scurtă vreme – cu cât sunt mai stresată, cu-atât mai repede se mișcă mâinile – și l-am folosit în mijlocul bucătăriei de 2 pe 2 mulți ani, până l-am rătăcit în timpul uneia dintre multele mutări și pierdut a rămas. Sper să-l fi găsit cineva, să-l folosească și să se gândească uneori că cineva l-a iubit și pe covor, și ce a reprezentat el: apropierea de un om drag, alături de care o copilărie a fost mai bună.
Însă abia acum, când bunica nu mai e, conștientizez valurile de dor și nostalgie care însoțesc croșetatul pe care îl abandonasem vreo zece ani până să-l reiau vara trecută. Și cum se-ntâmplă în astfel de cazuri, îmi dau seama că nu e aproape deloc vorba despre croșetat în sine, ci despre amintire și afecțiune.
Într-o lume complet nedreaptă cu un copil pe care nu avea cine și cum să-l salveze, bunica a fost elementul care a făcut diferența tacit, devenind salvatorul pe care nici nu-l vezi astfel, atât de bine se camuflează în cineva care pare că dezinteresat te invită pe la el, îți povestește, te întreabă și mai ales prezintă și alte realități decât singura cunoscută în acel moment, care implica violență și multă, multă frică. Sunt sigură că, dacă ar fi știut și ea mai mult, bunica mea cu câteva clase și o viață mult prea grea, la rândul ei, ar fi putut să mă ajute chiar mai mult de-atât. Sunt recunoscătoare pentru ce și cum a făcut și sper să pot povesti cândva totul direct, fără referiri vagi, dar pentru asta e nevoie doar să nu mor eu înaintea altcuiva, o persoană de a cărei dispariție depind mărturisirile mele.
Azi, în timp ce înaintez cu lucrul la un fular pe care n-am idee dacă-l voi purta vreodată, sunt șocată să descopăr că-mi revin în minte discuții și întâmplări la care nu doar că nu m-am mai gândit de zeci de ani, ci despre care aș fi putut să jur că n-au avut loc niciodată, atât de îndepărtate și improbabile îmi par.
În amintire, reiau serile în care stăteam în semiîntuneric la gura sobei, deseori privind pe geam la stele, atât de multe stele, sau la candela care abia se zărea sclipind rece într-un colț, fără altă lumină mare decât cea care creștea periodic printre gratiile care împiedicau jarul să iasă din sobă. Reiau discuțiile în care nu eram un „copil mic”, ci un „om mare” pentru ea – îmi povestea despre copilărie și război, despre motivele pentru care unii suferă mai mult decât alții, despre alegeri și destin, religie, nebunie și violență, dar și despre bucuria de a face ce îți place. Îmi aduc aminte că îmi punea întrebări și aștepta răspunsuri, ea nu-mi spunea să tac, ea nu mă lovea, nu mă amenința, ea nu mă ura. Ci îmi dădea spațiul pe care-l avea și mi-l punea la dispoziție fără alte așteptări decât cea de a fi eu, orice ar fi însemnat asta, cu răbdare.
Și nu vreau să vă imaginați o bunică albă, măruntă și blajină, căci abia după ce-a trecut de 80 de ani a început să albească vizibil, eu o vedeam mai degrabă ca pe o femeie uluitor de frumoasă, fermă și dreaptă, cu opinii și dorințe pe care le punea în aplicare, activă și reactivă, nu portretul pasiv și inofensiv pe care poate că-l au mulți în gând când e vorba despre o „simplă bunică de la țară”.
Într-un alt context istoric, sunt sigură că cea al cărei prenume îl port ar fi făcut și liceul, și o facultate sau mai multe de-ar fi vrut, ar fi călătorit și-ar fi trăit exact, dar exact cum și-ar fi dorit, lăsându-se dărâmată când n-ar fi avut de ales, reconstruindu-se mereu, cu resurse numai de ea știute. Așa, s-a adaptat acolo unde n-a putut sau n-a știut să schimbe. Sunt convinsă că și ea, și alții ar fi avut destule să-i reproșeze, e imposibil să fi fost bunica-icoană la care se gândește lumea când e vorba despre bătrâni, dar tocmai această complexitate atât de umană o face fascinantă pentru mine, nu idealizarea completă și nerealistă.
Azi îmi împletesc des părul ca bunica mea care a fost orice, numai simplă nu. O necunoscută pentru tot internetul și pentru majoritatea celor offline, dar aproape totul pentru mine. Și croșetez. Fie că mă ajută sau nu acum, știu și cum se culeg și se usucă plantele medicinale, când se bea ceaiul de roiniță ori ce face cataplasma cu pătlagină și, mai important decât orice, cum să nu mă pierd eu din cauza altora, cum să trăiesc în adevărul meu inofensiv când ce-i afară e potrivnic, cum să fiu blândă cu mine și om cu ceilalți. Lucruri mici sau mari pentru unii, banale sau absurde, nu-mi pasă: aici și-acum e doar despre bunica. Și foarte puțin despre fularul croșetat.
Leave a Reply